Mdeci, să vă povestesc. Ieri am mers la grădina zoologică cu mini-fashionistele, doar noi trei, că fashionista cea mare avea ceva treabă și-a rămas pă cameră.

Mergem, vedem, se bucură astea mici cu chiote la fiecare animal care ne ieșea în cale, terminăm de văzut și plecăm spre cazare s-o recuperăm pe distinsa lor mamă.

Dar, pe drum, pentru că cald rău și sete mare, ne oprim la primul abc, bag masca pe fățău și intru să le iau fetelor niște apă rece ca gheața. Am făcut precizarea cu masca pentru că oricum nu intru nicăieri fără, pentru că scria și la intrarea în abc ”nu este permis accesul în interior fără mască”, și pentru că are o deosebită importanță în economia poveștii pe care tocmai o citiți.

Revenind, intru în magazin și ce să vezi, singurul client care mai era prezent la fata locului, în afară de mine, evident, nu purta mască. Moment în care în capul meu încep să se lupte binele cu răul. Să-i spun că e nesimțit, să nu-i spun? Dileme d-astea existențiale.

Ei, și pe când mă frământam io așa dacă să deschid gura sau nu, a simplificat lucrurile chiar dumnealui, cetățeanul fără mască. Odată mi ți-l văd că se uită cu scârbă la masca mea, după care coboară privirea cu și mai mare scârbă spre cele două sticle cu apă plată pe care tocmai le extrăgeam din frigider, și-l aud cuvântând:

– Covidul nu trece cu apă, numai cu pălincă. Ce, vrei s-apuci 80 de ani?

Mai mult ca sigur omul încerca să fie pe fun așa, chestie la care în mod normal aș fi achiesat fără probleme, doar că acum nu era nimic „în mod normal”. Fără să-mi tresară nici măcar un mușchi pe față, i-am comunicat sec:

– Mi-am pus, dar s-ar putea să nu reușesc din cauza ălora care intră fără mască în magazine.

Și cam aici s-a încheiat cu umorul. A înghițit în sec și-a ieșit afară val-vârtej, iar io, în timp ce plăteam apa, am întrebat-o pe vânzătoare care e faza, de ce intră lumea fără mască în magazin, mai ales că scrie clar la intrare că nu e voie? La care aia ridică din umeri și-mi spune că ea nu face poliție, eu dau cu cardul și-i explic că nici nu e nevoie, că e suficient să nu-l servească, ea mormăie ceva neinteligibil, eu mormăi un ’năziua și ies, că mă așteptau fetele.

Îmi aprind o țigară și-i dăm bătaie spre cazare. Vă rog să rețineți că ne deplasam pe jos, pe o stradă oarecare din Oradea, stradă care la ora aia era absolut pustie, doar câte o mașină mai trecea din cănd în când, pe trotuare era liniște și pace, eu și fetele eram singurele viețuitoare vii aflate în mișcare.

Trebuia să las precizrea asta, pentru că abia făcusem câțiva pași, când aud din spate o voce cu accent ardelenesc care-mi suna oarecum cunoscut:

– Mama ei de țigară.

Mă uit în jur și trag rapid concluzia că despre mine e vorba, pentru că, după cum ziceam, nu prea se mai aflau alte ființe vii prin zonă, iar care să fumeze, nici atât. Mă întorc.

În spate, cam pe la vreo zece metri așa, venea zglobiu cetățeanul nepurtător de mască din abc. Mno, îmi zic, iată ce înseamnă un om care nu poartă ranchiună. A uitat degrabă de micul nostru conflict și acum îi arde din nou de făcut glume. Da’ n-apuc să-mi duc gândurile la bun sfârșit, că-l aud din nou, și ceva îmi spunea că e cât se poate de serios:

– Mama ei de țigară.

– Cu mine vorbiți?

– Da, dom’le, sunt nefumător și mă deranjează țigara.

Băi, vă jur, am aruncat repede o privire circulară gândindu-mă că cine știe ce post tv de prin Oradea o mai avea în program glume din alea de se făceau prin anii ’90, cu camera ascunsă. Dar nu, n-am identificat nimic de genul, așa că:

– Vă deranjează țigara mea PE STRADĂ, deși sunteți la minim zece metri în spate și nici măcar n-aveam cum să vă văd?

– Da, zice ăla, dând din cap hotărât.

Știți voi beculetul ăla roșu care ți se aprinde în cap și trimite impulsuri către vena aia groasă de la tâmplă până o face să pulseze? Îl știți? Ei, exact beculețul ăla mi s-a aprins mie pe loc. Am mai avut doar prezența de spirit să mă uit la fete și să le spun pe un ton șugubăț:

– Puneți-vă mâinile la urechi și luați-o un pic mai în față. Vă ajung eu din urmă imediat.

Astea mici s-au executat vesele, crezând că tocmai am inventat un nou joc. Eu mă întorc spre ăla și trec foarte scurt adresarea de la persoana a doua plural, la a doua singular:

– Erai în magazin fără mască, în plină pandemie, și ai tupeul să ma întrebi pe mine de ce fumez PE STRADĂ?

Dar omului cred că-i lipsea complet instinctul de conservare sau ceva.

– Da, eu sunt nefumător și nu vreau…

Din păcate, n-o să aflu niciodată ce nu voia el.

– Mai du-te, bă, în pula mea, de muist bășit.

Vorbe care, surprinzător, dar au avut efectul scontat: pe străduța aia pustie din Oradea s-a așternut din nou liniștea.

După care, tot drumul până la cazare mi-am făcut procese de conștiință gândindu-mă că nu trebuia să i-o spun așa, că nu e corect, nu e civilizat, și că poate nici măcar nu am reușit să-i transmit exact ce trebuia să înțeleagă.

Și-am ajuns singur-singurel la concluzia c-am greșit și că trebuia să formulez cu totul altfel, trebuia s-o spun cu „muist bășit” înainte de „în pula mea”. Că nu toată lumea înțelege că acolo sunt niște virgule.

Mno, aia e, data viitoare o să fiu mai atent.