Când eram eu mic, în Vâlcea exista o singură scară rulantă. O găseai în magazinul general din centru (Cozia îi zicea) și nici măcar nu era la fiecare etaj. Scara aia făcea legătura doar între ultimele două etaje și nu avea mai mult de zece metri. Ei bine, asta a fost una dintre cele mai mari plăceri ale copilăriei mele: să mă dau cu bucățica aia de scară rulantă.

Poate tocmai de-aia eram fascinat când auzeam în jur cât de mișto va fi în anul 2000. Știți, pe vremea aia toată lumea credea sau visa că până “în anul 2000, când nu vom mai fi copii” se vor realiza cam toate chestiile la care omenirea jinduia dintotdeauna.

Deși n-aveam căldură, deși n-aveam apă caldă mai des de o dată pe săpămână (dacă era și aia) și tăiam salamul cu soia în felii cât mai subțiri, ca să ne ajungă cât mai multă vreme, nu ne împiedica nimic să ne dăm cu scara rulantă și să visăm că în anul 2000 ne vom deplasa cu mașini zburătoare.

Că scările rulante vor fi peste tot, până și în blocuri, că trotuarele vor merge singure și că, în general, peste tot va fi plin de roboți care vor face toate lucrurile în locul nostru.

Între timp, anul 2000 a fost acum douăzeci de ani. N-avem mașini zburatoare, deși ne-ar fi fost mai utile decăt oricând. Scări rulante sunt în foarte multe locuri, dar nu le folosim, ca să ni se pară că facem și noi un pic de mișcare. Trotuarele sunt tot alea de atunci, doar că au câte trei rânduri de borduri noi. In schimb, soia se vinde pe post de produs bio pentru cetățenii care s-au hotărât să moară sănătoși.

Apă caldă și căldură tot n-avem.

sursa foto