Știți voi legenda aia care spune despre poporul român că este un neam de oameni buni, calzi, primitori și degrabă săritori la necazul altuia? Ei bine, sunt șanse ca legenda asta să fie singura din lume care n-are niciun sâmbure de adevăr.

Nu numai că suntem niște indivizi răi, meschini și triști, dar cel mai nasol mi se pare că dacă ne-ar pune cineva să alegem între să ne fie nouă bine sau să-i fie rău altuia, cei mai mulți dintre noi ar alege a doua variantă. Că doar nu degeaba suntem singurul popor din lume unde capra vecinului trebuie să moară.


Am scris zilele trecute un text ca să-i ajut pe oamenii ăia care vor să încalțe 11.000 de copii săraci. Poate n-ar trebui să dau din casă, dar uite că acum o să dau. Cadoul meu pentru copiii ăia a fost textul în sine, pentru care, evident, n-am cerut niciun ban și nici nu voi cere vreodată când e vorba despre copii (da, știu, surprinzător, dar sunt plătit când scriu advertoriale, cine ar fi crezut?), iar cadoul cooperativei de digital, unde cu onor prestez, a fost un boost pe Facebook de 100 de euro. Pentru aceia dintre voi care nu sunt familiarizați cu termeni de genul „boost”, asta înseamnă c-am bagat 100 de euro în postarea cu articolul, în ideea de a ajunge la cât mai mulți oameni dispuși să doneze. Bani pe care, după cum ziceam, i-a dat firma unde lucrez, tot în ideea să facem să fie bine.

Well, tocmai pentru că articolul a fost promovat, s-a dus ca un blugăre și spre cetățeni care nu au nimic în comun cu bula mea, cu oamenii mei, cu voi, cum ar veni. S-a dus spre cetațeni oarecare din spațiul carpato-danubiano-pontic, spre milostivii urmași ai dacilor liberi, spre reprezentanții acestui popor bun, cald, primitor și degrabă săritor la necaz.

Dacă aveți nervii tari, intrați aici și citiți comentariile acestor oameni buni, calzi și săritori. Ieri se strânseseră 281 de comentarii. Minimum 250 dintre ele erau pe genul „mwie la săraci”. Mă rog, cu alte cuvinte, dar ideea de bază asta era. Că erau mascate sub mizerii de genul „părinții sunt de vină că beau”, ori „și eu am fost săracă, dar am avut grijă să nu le lipsească nimic copiilor mei”, sau cea mai tare „nu este adevărat, nu mai există copii desculți în România” (jur, nu exagerez cu nimic), dar ideea de bază, firul roșu care se desprindea din valul de comentarii mizerabile, era cel pe care tocmai vi l-am zis: mwie la săraci.

Și nu înțeleg de unde vine dorința asta nebună de a face sau de a spune lucruri rele și urâte. Ok, am înteles, nu vrei să donezi pentru copiii ăia, dar nu poți să-ți vezi de treabă fără să comentezi aruncând cu căcat?

Să presupunem că toți copiii ăia desculți au parinții puturoși și alcoolici, dar nu tocmai de-asta ar trebui să te bucuri că există cineva care vrea să le cumpere de încălțat? Sau să empatizezi cu copiii ăia care măcar o iarnă vor fi un pic mai bine? Nu, frate, vă spun, niciun pic de empatie, nimic, nada, zero.

Dar știți ce m-a șocat cel mai tare? 99% dintre comentariile astea care m-au scârbit sunt de la femei cu copii. Aș fi putut să le numesc simplu „mame”, dar nu vreau, pentru că, în accepțiunea mea, cuvântul „mamă” are cu totul alte conotații. „Mama” presupune mult instinct matern, multă dorintă de protecție pentru ființe neajutorate, multă bunătate și multe alte lucruri care nu se regăsesc la ființele de sex feminin care au comentat mizeriile alea. Așa că sunt orice, mai puțin mame.

Sunt scârbit, vă spun, SCÂRBIT.

P.S. În altă ordine de idei, mi-au scris oamenii de la #mergdesculț și v-au mulțumit. M-am simțit bine și oleacă mândru, ceea ce sper să simțiți și voi.