Articol scris de Elena (da, da, ACEA Elena). 

…

Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți ceva și, deși nu aveți nicio dovadă a bănuielii, să continuați să o aveți? Sau să știți că omul din fața voastră vă minte grav, dar să nu puteți să veniți cu niciun argument care să susțină sentimentul ăla de „măi, ești un mare mincinos”? Și să vă doriți cu ardoare să-l prindeți, dar să nu știți cum să faceți asta? Nici mie. Și totuși…

Mă duc zilele trecute să plătesc întreținerea. Vecinul meu, beat mort, iar, e lângă administratoră. Stau la palavre ca de obicei. Prezența mea în cămăruța aia strâmtă îi trezește simțurile. Da, da, simte nevoia să se bage în seamă cu mine. Îl înțeleg, doar i-am zis că am 32 de ani la ultima noastră întâlnire de la ușa blocului.

– Uite, dom’le, cineva care-și plătește datoriile la timp. Mai rar așa ceva.

Cum tot mai rar și eu primesc complimente, îi răspund în piept, direct din gât:

– Păi, dacă consum, nu-i corect să și plătesc, vecine?

Plutesc în satisfacția care mă cuprinde la cuvintele mele abia rostite. Simt că l-am făcut k.o.

Îmi răspunde ceva dar nu înțeleg ce pentru că administratora tocmai atunci și-a găsit să caute în punga de plastic metalul pe care trebuie să mi-l dea rest. Merg pe varianta că mi-a zis ceva frumos. Îi simt invidia administratorei după repeziciunea cu care-mi scrie pârlita de chitanță. Vrea să scape repede de mine. O ignor. Sunt pe val. La fel și vecinul meu. El chiar e pe mai multe valuri că se clatină nițel cam mult. O ignoră și el și continuă discuția cu mine:

– Vecină, ești de acord să punem camere în parcarea din față și din spate?

– Sunt.

Ce să-i spun, că nu sunt? La vârsta mea ce-aș mai putea face în parcare și să am de ascuns?!

Iar mă laudă. Că sunt model. Mă rog, vecină model, dar model mi-a rămas în cap. Dacă tot mă place atât de mult, lungesc vorba că ș-așa n-aveam cine știe ce treabă pe acasă.

– Să punem și-n lift, vecine.

– Ah, nu, că nu-s de acord vecinii.

– De ce? Ce poți să faci în lift?!

Am eu așa niște flashuri, ehee, dar le ignor total.

– Nu știu, vecină, chiar așa ce poți să faci?

Îl privesc atent. El n-are flashuri. Sau, dacă are, s-au înecat de ceva vreme în alcool. Fracțiune de secundă mă gândesc cum să-l conving. Știu! O dau cu copilul. Asta cu mama și copilul mi-a ieșit mereu perfect.

– Să văd cine urcă cu copilul meu în lift. Sunt atât de mulți nebuni în ultima vreme, și zic asta dând din mână a lehamite.

Îmi vede tatuajul și se activează în modul laude. Primesc senin altă laudă de „ce mamă bună”. Rețin doar „bună” și continui discuția cu el despre niște flori, niște tablouri, niște faianță să punem și noi pe scară ca să fie frumos, poate și zugrăvim puțin. Eu „da da da” la toate, el laude peste laude, îi zic că n-ar fi rău să punem niște camere și pe scară, în beci, la uscătorie, la intrarea în bloc și-n față și-n spate, cumva să ne umplem scara de camere, moment în care mă anunță că avem deja camere puse la intrarea în bloc.

– Ău! De când?!

– De câteva luni.

– Și eu de ce aflu abia acum?

– Păi nu prea vii la ședințele de pe scară, vecină. Vrei să-ți arăt pe monitoare?

Ei, zic în gândul meu, ăsta chiar întinde pelteaua cu mine. M-o invita și la el acasă acum. Dar am un ghimpe-n coastă cu o întâmplare petrecută recent. Și mor de curiozitate să văd filmarea asta petrecută în urmă cu vreo trei saptămâni ca să știu dacă mă înșală sau nu, atât simțul meu dezvoltat în timp, cât și omul.

Mi-arată monitorul. E chiar în cămăruță.

– Știți să vă uitați în arhivă? Întreb cât pot eu de candid, că dacă urlam îl dărâmam sau, mai grav, îl trezeam din beție.

– Știu, că doar io le manevrez. Și râde mândru. N-are dinți în gură, dar e șef la monitor așa că îi zâmbesc cât pot eu de suav.

Moamă, îmi zic în gând, te-am prins. ‘Tu-ți ceapa mă-tii ce copil, să vezi panarama ce iese acum.

– Ia dă, bre, pe 9 septembrie pe la ora 14.

Mă activasem deja. Vecinul meu deja se simtea ca regizorul ăla Scorsese. Derula în timp ce-mi  explica aici fac asta, aici asta, aici dau așa, după aia..

– Bre, dă dracului la ora 14 pe 9 septembrie că vin eu altă dată să-mi arăți cât ești mata de priceput.

Nu mă gândeam decât că l-am prins cu minciuna pe pezevenghi  și să vezi ce jale o să se audă în cartier de la etajul 8.

Și ce credeți, fraților? În timp ce eu mă speteam la muncă pe 9 septembrie la ora 14,  îl văd pe musiu fiu-meo pe monitor cum apare el zen așa pe aleea blocului, însoțit de cine credeți?! De vecina noastră!! Cea care stă ușă-n ușă cu noi. Era tot un zâmbet, ce să vă zic. Și ea la fel. Mai râdeau ei așa în hohote, se mai opreau, iar mai mergeau, iar mai râdeau, se mai uitau la ceva în telefon, cred că un fimuleț ceva amuzant oricum. Că el chiar știe să distreze lumea. Nebunaticul.

Și-l văd cum, galant așa cum îl știu și cum l-a educat mămica lui, ajunge la ușa blocului și tastează codul de acces în bloc. Și sare brusc de pe loc să-i deschidă și ușa. Ea aștepta lângă ușa toată un zâmbet și o roșeață în obrăjori. O văd cum se simte bine și își țuguie buzele a satisfacție. Și brusc îi văd pe amândoi cum își îndreaptă privirea în jos, își pun mâinile în cap și rămân blocați. Pentru că eleganta săritură de maestru emerit, ca să-i deschidă fetei ușa, o făcuse cu telefonul în mână.

Aha, deci nu l-a găsit spart în ghiozdan, așa cum mi-a zis. Păi n-ajunge el acasă de la școală?