Aproape de blocul meu există o curățătorie non-stop. Din aia de haine. Atât i-a trebuit radarului uman (aka cea mai mișto femeie din lume) să audă, că s-a și înființat cu o plasă d-aia mare plină de chestii de îmbrăcat care, citez „nu se pot spăla la mașină, că le distrugi”, am încheiat citatul. Am luat-o și-am purces voinicește spre curățătorie, că ce naiba să mai și faci când te roagă cu ochii ăia de căpreoară.

Am intrat. Nimeni. Ei, lasă, mi-am zis, o veni cineva, că din spate se auzea ceva mișcare, deci locul nu părea chiar părăsit. Și, până la urmă, a venit, fraților.

Îl știți pe soup nazi din Seinfeld? Ei bine, ăla a ieșit din spate, doar că era reîncarnat în femeie. Sau, mă rog, într-o chestie care, aparent, părea de sex feminin. Femeia cu privire de oțel a împins ușile batante din spatele tejghelei, a intrat în încăpere cu grația unui rinocer în perioada de împerechere, s-a uitat crunt la mine și m-a întrebat, fără vorbe, printr-o simplă ridicare a sprâncenei, de ce-o deranjez la ora aia. Am îngăimat ceva de genul „Știți, vreau să las niște haine la curățat”, da’ n-am apucat să termin c-a întins mâna spre plasă cu un gest care nu mai lăsa loc de alte interpretări. I-am întins-o fără să am îndrăzneala s-o privesc.

Odată văzută cu plasa mea în mână, Femeia cu privire de oțel a început să scoată hainele „care nu se pot spăla la mașină, că le distrugi”, una căte una. Io stăteam drepți, fără să am curaj nici să respir și asistam la operațiune. De fapt, ca să fiu foarte sincer, m-am dat un pas în spate, să fiu mai lângă ușă, să-mi salvez viața cu fuga, dacă e.

În timpul ăsta, Femeia cu privire de oțel, scotea haină după haină, le întorcea pe dos, le netezea ferm cu podul palmei, după care clătina din cap având pe față o expresie care mie-mi transmitea, la nivel subliminal, că sunt în pericol. Mare. După ce executa această operațiune, scotea un fel de mormăit acru și le punea de-o parte.

Abia mă obișnuisem cu tot procesul ăsta și mă mai liniștisem, ba chiar trăgeam speranțe să scap nevătămat, când a ridicat privirea spre mine și m-a întrebat cu fulgere în ochi:

– Ale cui sunt astea? Cine le poartă?

Bă, vă jur, am înghețat. Știți senzația aia pe care o ai când visezi că te aleargă cineva, dar tu nu poți să fugi și te miști în reluare, dar la fel de bine știi că ăla o să te ajungă și-o să-ți facă nasoale? Fix p-aia o simțeam. Am dat să deschid gura să răspund. Doar că nu prea reușeam și cred că arătam ca un pește scos din acvariu. Am închis gura la loc și m-am concentrat puternic să-i răspund ceva Femeii cu privire de oțel, dar dacă se poate fără să mi se simtă spaima-n voce. Da’ nu știam exact ce să-i spun.

Să-i povestesc cum m-am cunoscut cu radarul uman? Sau să trec direct la cum merge relația? Să-i zic și c-am fost în vacanță împreună? Să trec rapid în revistă plusurile și minusurile sau să-i fac doar un scurt rezumat despre ultima săptămână? Ce să mai, creierul meu procesa la capacitate maximă, dar nu reușea deloc să producă ceva ce simțeam c-ar fi mulțumit-o pe femeia cu oțel în loc de iriși. Practic, eram terminat.

Imensul meu noroc a fost că tot Femeia cu privire de oțel a hotărât să mă scutească de chinuri. S-a uitat în ochii mei, cum se uită măcelarul înainte să sacrifice vita, și-a poruncit pe tonul chirurgului care cere pensă deși știe că ăla de pe masa de operație își trăiește ultimele clipe:

– Să-i spuneți să nu mai taie etichetele.

Rușinat, am lăsat ochii în jos și-am îngăimat:

– Da…

Dar simțeam că răspunsul ăsta nu e suficient și că Femeia cu privire de oțel mă sfredelește necruțător în continuare, așa c-am adăugat în șoaptă:

– Am înțeles.

Abia atunci am auzit izbăvitorul:

– Așa.

Când am ieșit pe ușă am avut senzația aia că sunt sleit pe care o mai aveam doar când alergam și treceam de cinșpe kilometri.

Dar partea cea mai palpitantă e că azi mă duc să iau hainele. Să-mi țineți pumnii și, dacă nu mai auziți nimic de mine, să știți c-am ținut mult la voi.