Aeroportul din Napoli, anno domini 2019. Găsim două scaune libere și ne înfigem gospodărește pe ele. Nu trece mult și la un moment dat o aud:

– Mi-e foame, mă duc să-mi iau ceva de mâncare.

– Du-te, zic, stau eu cu bagajele.

Pleacă, dar se întoarce în nici cinșpe secunde și se preface că nu observă privirea mea întrebătoare. Până la urmă, dacă văd că nu spune nimic, întreb tare:

– Deci?

– Deci, ce?

– Nu-ți mai iei de mâncare?

– Mnu.

– Ți-a trecut așa brusc foamea?

– Aham.

Pauză lungă.

În loc să-mi văd de treabă și să tac odată din gură, insist în continuare:

– Vrei să mă duc să iau eu?

Abia acu’ rabufnește:

Auzi? Vezi blugii ăștia de pe mine?

– Mhm, îi văd, ce-i cu ei?

– Ce-i cu ei? Când am plecat in vacanță îmi erau largi, aia e cu ei.

La care io, naiv ca un campion interjudețean de șah nimerit într-un club de striptease:

– Poate au intrat la apă?

Foc și fum scoate privirea radarului uman:

– Ai grijă ce spui, că ești la un pas.

Am tăcut naibii din gură. Nu de alta, dar cu blugii intrați la apă, ai femeii, nu te joci și nu glumești.