Aștept metroul. Stau cu spatele lipit de zid și scrolez. Mă enervează ziua asta mohorâtă. De fapt, azi mă enervează tot.

– Tati de ce nu se mai întoarce?

– Tati nu se mai întoarce pentru că doamne-doamne îi cheamă la el pe toți oamenii buni.

Las telefonul jos. E roșcată, plină de pistrui până-n vârful nasului. În brațe are o păpușă blondă și-n spate un ghiozdan roz. Toate contrastează dur cu panglica neagră de pe mâneca stângă și cu negrul opac al paltonului mamei.

– Și nu mai vine niciodată-niciodată?

A urmat o pauză grea. Atât de grea că aproape îmi aud bătăile inimii și simt, la propriu, cum sufletul mi se face mic-mic de tot și se ascunde într-un colț.

– Nu mai vine, dar tati știe tot ce faci și te vede de-acolo, de sus.

Fetița mângâie părul blond al păpușii.

Vine metroul.

Uneori așa-mi vine să-mi bag pwla-n doamne-doamne ăsta…

(16 noiembrie 2018)

sursa foto