În fața mea merg agale două adolescente. Sunt blonde, drăguțe și ciripesc întruna. Dau să le depășesc, dar nu pot, că din față vine un cuplu, tot adolescenți. Se țin de mână. Ea duce, în mâna cu care nu-l ține strâns pe el, un trandafir roz. Trec pe lângă noi fără să ne observe. Nici nu puteau, aveau ochi doar unul pentru celălalt.

Nici nu trecuseră bine, că aud din față, de la blonda din dreapta:

– Ce drăguuuț, i-a dat o floare.

Tăcere, din partea stângă. Dreapta continuă:

– Mie-mi plac florile de mor.

Din nou, tăcere. Dreapta pare să se prindă că e ceva în neregulă și se uită nedumerită la stânga:

– Nu-ți plac florile?

Abia acum se sparge tăcerea cu mult năduf:

– Mie nu mi-a dat nimeni niciodată nicio floare!

Dreapta nici nu clipește:

– De parcă mie mi-a dat.