În weekend am fost din nou la piață. Ocazie cu care mi-am dat seama că ăsta e unul dintre lucrurile care mă relaxează cel mai mult. Vorbesc serios, azi, când toate lucrurile se fac pe repede înainte, când cumpărături înseamnă că totul trebuie să fie la un click, cel mult două, distanță, sau să umpli cu vârf cărucioare în super-market aruncând în ele de-a valma produse de care ai sau n-ai nevoie, mi se pare incredibil de zen să te poți duce să-ți alegi brânza, să guști din cârnați sau să ți se spună “luați o roșie și mușcați din ea ca să vă convingeți”.

Revenind, că nu despre asta voiam să povestesc azi, ci că am mers pe jos (dacă aș merge cu mașina simt că s-ar pierde măcar jumatate din farmec) și pe drum am trecut pe lângă o grămadă de vișini, meri, pruni, corcoduși și vreo doi caiși. Toți erau aproape copți și le atârnau, la propriu, crengile de la câte fructe aveau. Sub corcoduși, cel puțin, era covor de fructe coapte căzute, storcite și lipicioase, de nici n-aveai pe unde să calci.

Și mă gândeam că pe vremea copilăriei mele niciun pom nu apuca să-și vadă fructele coapte. Poate cireșele sau vișinele mai reușeau să dea în pârg (nu de alta, dar verzi chiar nu se puteau mânca), în rest tot ce era pom fructifer sfârșea devastat cu mult înainte să înceapă măcar să se coloreze fructele. Meri, peri, caiși, corcoduși, pruni, din secunda în care fructele prindeau un contur cât de cât mâncabil se termina șmecheria. Despre căpșuni, zmeură sau mure, nici nu mai are rost să vorbim, până la o vârstă nici n-am știut cum arată coapte.

Mno, ce voiam să întreb, ați mai văzut voi copil sa se urce într-un pom azi? Nici măcar nu le trece prin cap c-ar putea sa facă una ca asta. În primul rând pentru că în zilele noastre copiii culeg fructele de pe raft din hyper-market și mulți dintre ei cu greu ar recunoaște un măr, în pom, sau o căpșună pe câmp.

Și în al doilea rând pentru că și-ar putea, doamne ferește, murdări hainele sau poate chiar să-și rupă tricoul ăla scump, sau, să ne apere măicuța domnului de blasfemia pe care urmează s-o spun, s-ar putea zgâria pe vreo mânuță sau vreun picioruș. Adică zgârietură din aia din care curge sânge, asta fiind o chestie capabilă să provoace preinfarct oricărei mămici adeptă de parenting d-ăla modern.

Nfine, ce voiam de fapt să spun este că probabil am devenit mult prea protectori cu copiii noștri. Am citit pe undeva (nu mai știu unde) despre o mamă care nu-și scoate copiii din casă fără căști. Știți, să nu se accidenteze cumva. Și nu, nu-i scoate cu bicicletele, doar îi scoate. Am avut un coleg care n-o lăsa pe fie-sa nici macar să se apropie de bucătărie. No joke! Copilului îi era interzis să intre chiar dacă avea nevoie doar un pahar cu apă sau ceva. Și nu, motivația nu era că voia s-o crească în spiritul feminismului modern, gen să nu știe fie-sa nici să-și facă două ochiuri, motivația era că voia s-o ferească de accidente. Că doar în bucătărie se pot întâmpla o grămadă de accidente, ce naiba. Well, cam câte fructe credeți c-au mâncat direct din pom fetița fostului meu coleg sau copiii purtători de căști? Exact.

Nu știu ce părere aveți voi despre subiectul ăsta, tot ce pot să vă spun este că nu era zi să nu mă întorc acasă fără măcar o zgârietură și nu țin minte să-i fi văzut pe ai mei prea panicați. Iar zgârieturile, credeți-mă, nu erau de la cocoțat în copaci, numai fraierii se zgâriau de la activități din astea obișnuite. Zgârieturile sau juliturile erau de la chestii care ar băga direct în mormânt mămicile despre care ziceam mai sus. Am și acum în degetul mic de la mâna stângă o bucățică de metal ramasă de la funicular.

Ah, nu știți ce era funicularul? Descoperisem pe un deal de la marginea orașului un funicular părăsit. Mai existau doar stâlpii de susținere și sârma aia împletită dintre ei. Ei, de sârma aia ne agățam noi cu ajutorul unor bare de fier îndoite și ne dădeam din vârful dealului până jos la bază. Doar că, la oprire, dacă nu erai atent, te loveai cam tare cu mâinile în stâlpul de sustinere. Eu n-am fost.

Iar ăsta e un exemplu minor, pentru că nu exista zi în care să nu descoperim alte drăcii de făcut. Să vă mai spun că absolut toți mergeam să înotăm în Olt sau că vara plecam de acasă dimineața și ne mai întorceam noaptea târziu, fără ca ai noștri să aibă cea mai vagă idee pe unde umblăm și ce facem? Știți, pe vremea aia telefoanele mobile nu se inventaseră nici măcar în filme.

Dar știți ce mi se pare cel mai trist? Că dacă eu îmi mai amintesc și acum faza primului gol pe care l-am dat direct din corner sau cum am reușit să scoatem un bloc întreg în stradă cu o singură fumigenă făcută dintr-o minge de ping-pong, copiii ăștia își vor aminti cât de tare a fost ziua aia când le-a cumparat tati Fortnite și-au stat să se joace până dimineață. Singuri. Doar ei și tableta.

Și totuși, când ați văzut ultima oară un copil cățărat într-un copac?