Citeam la Cetin chestia asta despre Halep care are nevoie de un psiholog bun și m-a bufnit râsul. Mă gândeam „altul care aberează pe subiectul Halep”, fata aia e ditmai sportiva, a fost numărul unu mondial atâtea luni la rând, are nu știu câte turnee câștigate, și vine un băiat de pe net să-i spună că are nevoie de un psiholog. Am râs, vă spun.

După care n-am mai râs, pentru că mi-am adus aminte de o chestie foarte bizară pe care o să v-o povestesc imediat.

În intervalul 2000 – 2012 am jucat fifa. Multă fifa. Jucam atâta fifa cât nu vă puteți imagina voi. La început jucam doar contra pc-ului, după care a apărut varianta online, adică puteai să joci contra unor cetățeni din toată lumea. Păi ce provocare poate fi mai mare decât să știi că te bați cu niște oameni reali, nu că joci împotriva unui calculator? Bref, eram atât de disperat după fifa încât, pentru că la ora aia toată lumea avea doar conexiune la net prin dial-up (știți despre ce vorbesc, da?), doar companiile șmechere aveau internet prin cablu, făcusem o șmecherie cu admin-ul firmei unde lucram pe vremea aia și-l convinsesem să-mi lase acces nelimitat la net (să-mi lase toată banda doar mie) după orele de program. De ce? Ca să rămân sa mă joc în firmă. Și făceam asta zilnic, ba mă mai duceam și-n fiecare weekend. No fucking joke, am martori care pot confirma.

După care mi-am băgat și eu net prin cablu acasă, mi-am luat și-un PS3, și aia a fost. În fiecare seară și-n fiecare weekend băgam fifa, fifa, fifa, eram dependent, doar că nu știam asta. Practic, viața mea se împărțea în două: când jucam fifa și când așteptam să ajung mai repede acasă ca să joc fifa. Mâncam cu o mână pe controler și cu ochii în ecran. Desigur, ajunsesem în primii 1000 de jucători din lume, dar cine mai stătea să țină cont de amănunte din astea?

Mbun, am făcut această introducere mult prea lungă ca să înțelegeți mai bine cam care erau atât contextul, cât și setup-ul meu mental, cam cât de mult trecusem de nivelul de ”mă mai joc și eu din când în când”.

Acum trecem la ce voiam să vă povestesc de fapt. Pe modulul online existau zece grupe valorice, exact cum sunt diviziile la fotbal. Începeai din grupa cea mai de jos, a zecea, și pe măsură ce deveneai mai bun, treceai într-o grupă superioară. Aveai de jucat zece meciuri și erai anunțat de la început câte puncte trebuie sa faci ca să promovezi în eșalonul superior, câte ca să rămâi pe loc și de la câte în jos retrogradezi. Și sper că vă imaginați că pe măsură ce ajungeai în eșaloanele superioare jucătorii pe care-i întâlneai erau din ce în ce mai buni, da?

Mno, nu mi-a luat mult să ajung în eșalonul doi, doar că, odată ajuns acolo, am rămas pe loc luni de zile. Pur și simplu nu reușeam niciodată să fac suficiente puncte ca să promovez în primul. Când în sfârșit am promovat, am fost atât de fericit c-am pozat ecranul tv-ului, să am dovada pentru eternitate. Ah, chiar am dat de poza aia zilele trecute, dar nu mai știu pe unde era, că v-aș fi pus-o aici. Atât doar că bucuria mea a ținut doar până am început să joc cu ăia din primul eșalon. Am avut zece înfrângeri din zece, m-am întors în al doilea și-a mai durat o vreme până am reușit din nou. Probabil nu eram încă destul de bun. Dar, evident, am devenit, pentru că nu era ca și cum mai făceam și altceva în afară de fifa, nu?

Și-acum ajungem la partea interesantă. Înainte de fiecare meci, ți se afișa pe ecran palmaresul adversarului. Vedeai câte meciuri a jucat în total, câte victorii și căte înfrângeri are. Absolut de fiecare dată când jucam cu câte unul, al cărui palmares arăta cam cum ar arăta cel al Barcelonei dacă ar juca în liga a doua din România, eram ca și bătut dinainte să înceapă jocul. Da, începea meciul propriu-zis, dar dacă ăla venea tare peste mine și-mi mai dădea și-un gol, practic nu mai aveam nicio șansă să remontez pentru că NU ERAM ÎN STARE. Apucasem să văd că are palmares mai bun decât al meu și creierul meu nu putea să treacă peste chestia asta. De-aia zic că eram bătut dinainte să înceapă meciul.

Dar chestia și mai tare e că pe mulți dintre ei îi întâlneam și în meciuri amicale (jucătorii adevărați, înainte să înceapă să joace meciuri cu miză, pe puncte, băgau câteva amicale, de încălzire, ca să-și intre în mână). Ce credeți, în amicale, unde nu conta, mai eram învins dinainte să înceapă meciul? Evident, nu, pentru că nu mai aveam de ce să mă blochez psihic și-atunci jucam de la egal la egal cu ei. Mai băteam io, mai luam bătaie, adică fix cum ar fi trebuit să fie și în meciurile cu miză dacă nu mă blocam psihic.

Ce ziceți, seamănă vreun pic cu ce i se întâmplă Simonei?

Da, știu o să strâmbați din nas pe motiv că „s-a apucat ăsta să compare mere cu pere, ce treabă are Halep cu toate astea?”. Well, eu cred că are. Până la urmă tot de la psihic pleacă tot, indiferent că joci scrabble, go, canastă sau tenis la nivelul Simonei. Părerea mea.

P.S. Dacă vă întrebați cum am reușit să scap de fifa, răspunsul este unul singur: ca de orice dependență. M-am ridicat într-o zi de la consolă, nu m-am mai așezat niciodată înapoi și m-am gândit c-ar cam fi cazul să fac și altceva cu viața mea. Dacă se poate, ceva bun. Mda, se pare ca sunt un individ destul de puternic când e vorba despre dependențe.

sursa foto