Sunt fan filme românești. Asta e, nimeni nu-i perfect. Așa că alaltăieri seară am fost să văd „Pororoca”, un film românesc de mare angajament care respectă rețeta, devenită deja clasică: începe bine și se termină prost. A propos, îmi fac tricou cu numele ălora dintre voi care știu ce înseamnă „pororoca” fără să dea search pe google.

Pe scurt, pe foarte scurt, că n-are rost să vă plictisesc, despre ce e vorba. Un tată iese cu cei doi copii (fată și băiat, 5 și 7 ani) în parc, la locul de joacă pentru copii. Dăcât că la un moment dat omu’ are vreo cinșpe secunde în care nu e atent la ce fac plozii și fetița dispare în mod misterios. Moment în care mi-am spus satisfăcut: iată în sfârșit și un film românesc despre răpirile extraterestre. Dar, nu, aveam să-mi dau seama ulterior că nu călcase nici picior de extraterestru prin parcul ăla. Cel puțin nu în ziua aia.

Mno, revenind, aia mică dispare brusc, inexplicabil și ireversibil. Începe haosul căutărilor disperate. Căutări care or să dureze vreme de două ore și jumatate, boss. Timp suficient să-ți intre os pe os și să te întrebi cum naiba poți să faci să ieși la o țigară, fără să te țâțâie jumatatea de rând pe care urmează s-o ridici în picioare. Așa că nu mai ieși, stai și rabzi întrebându-te dacă să rămâi până se termină filmul sau să-ți iei inima în dinți și să pleci val-vârtej din sală.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu subiectul filmului, ba chiar cred că ideea e foarte tare. Cei care au copii vor înțelege perfect impactul emoțional al unei situații în care-ți dispare copilul de lângă tine și nu-l mai găsești orice-ai face. În schimb am ceva cu scenariștii și regizorii români care trăiesc într-o bulă a lor din care nu-i poate scoate nimeni. Este exact cazul domnului care, după ce c-a scris scenariul, a mai și regizat acest film.

Omu’ a vrut s-o dea pe situații și trăiri reale. Îl înțeleg perfect, empatizezi mai usor cu personajele când te poți pune în pielea lor. Dar, boss, am serioase îndoieli că în seara zilei în care fie-ta a dispărut, te-apuci de gătit festin pentru cină. Sau că-ți chemi prietenii la o bere să stați de vorbă despre cât de căcat e viața și ce nasulie ai pățit tu. Știți ce zic?

Dacă e să mă întrebi pe mine, în seara aia nu numai că nu stai să faci șnițeluț și copănele de puiuț cu salată (și ce salată, avea de toate în ea, numai la aia munceai o oră jumătate), dar dormi în plm în parcul ăla în care a dispărut fie-ta, în speranța că poate-poate se întâmplă ceva și apare. Sau mergi pe străzi. Sau lipești afișe cu poza ei. Sau doar alergi urlând. Sau orice altceva în afară de a sta la o cină cozy și-un pahar de bere. Iar dacă ți-e foame, mănânci pâine cu parizer sau ceva ce nu necesită o preparare mai lunga de treizeci de secunde. Părerea mea. Nu de alta, dar m-a umflat râsul în sală când am văzut munții ăia de mâncare, timp în care mă gândeam că eu în situația aia n-aș fi avut răbdare sau putere să tai nici măcar o roșie și-o felie de brânză.

Dacă e să mă întrebi pe mine, mama unui copil dispărut n-are cum să stea o săptămână întreagă în casă. Pentru că da, mă-sa fetiței nu s-a mișcat o săptămână din casă, frate. Pă motiv că era foarte supărată. Nici măcar n-a călcat în parcul ăla blestemat. O fi fost ea mai comodă sau ceva. Știi cum e, la ce să mai bat drumul până acolo? Dacă e să apară fie-mea, vine ea și singură acasă. Mă rog, până la urmă a ieșit femeia din casă. S-a dus la un film. Probabil apăruse ceva tare prin cinematografe și nu putea să rateze.

Nu-s idiot. Înțeleg că s-a dus la film în speranța că poate mai uită de durere, dar nu după ce tu nu te-ai mișcat o săptămână din casă, boss, și nu după ce în general n-ai făcut absolut nimic care să arate că îți cauți copilul. Dar poate-s io nebun și nu înțeleg cum stă treaba cu durerea unei mame, așa c-am să le întreb pe mamele de pe-aici. Doamnelor, voi cam ce-ați face în prima săptămână după ce copilul vostru a dispărut de-acasă? Dar în a doua?

Și nu în cele din urmă, dacă e să mă întrebi pe mine, aș fi consultat pe cineva din poliție înainte să scriu scenariul. Și-aș fi aflat cu stupoare ca pentru cazuri de dispariții de genul ăsta, poliția folosește câini de urmărire. Știți cum zic? Vine polițistul cu câinele în parc, i se dă să ia urma copilului și patrupedul te duce ață până la ultimul loc în care-i mai poate simți mirosul. Dăcât că dacă domnu’ scenarist-regizor ar fi avut curiozitatea să afle care-s procedurile poliției, acest film n-ar mai fi existat.

Nu stau să intru în amănunte, o să înțelegeți de ce zic asta dacă aveți curiozitatea să mergeți să-l vedeți. Cert este că nimic din construcția filmului n-ar mai fi stat în picioare dacă poliția aducea un câine de urmărire la locul faptei. Chestie care m-a enervat extrem de tare. Păi ori o ardem pe trăiri și situații reale, ori n-o mai ardem? Bine c-au putut s-aducă scafandrii să dragheze lacul (da, era și-un lac în parcul ăla), dar n-au putut aduce un câine care să le arate naibii că n-a călcat nici picior de fetiță dispărută pe malul lui.

Cam acesta din urmă ar fi și motivul pentru care m-am hotăt să scriu. De-aia vă ziceam la început că oamenii ăștia au o bulă a lor și n-ai cum să-i scoți din ea. După care se miră că filmul n-are încasări și-o dau p-aia cu spectatorul român care e incult și nu vrea filme de artă. Greșit, sunt convins că românii vor filme bune și știu să aprecieze un film bun, doar că nu le place când le scrâșnește arta printre dinți.

Altfel, toți actorii sunt ireproșabili, iar Bogdan Dumitrache, în rolul tatălui disperat, face un rol șmecher tare. L-am crezut de la început până la sfârșit. Nu fac mișto, chiar e bun de tot și nu e vina lui că domnului scenarist-regizor nu i-a dat prin cap să consulte un polițist specializat în dispariții sau măcar să dea un search pe google.

mihai_vasilescu_caine_politist