Pe Peter îl cunosc doar de pe Facebook. Ne simpatizăm reciproc, dar cam la atât s-a redus până acum interacțiunea noastră. Habar n-aveam de povestea lui și mi s-a cam ridicat părul pe mâini ieri când mi-a trimis-o. O aveți mai jos.

Am să va spun o poveste din care sper să rămâneți cu ceva. Nu este o poveste tristă, este o poveste reală care se termină cu bine, și asta nu pentru că îmi plac filmele cu happy end, ci pentru că este simpla realitate. Unii vor spune că a fost noroc, alții vor spune că a fost soarta, mie îmi place să spun că a fost rezultatul unei rețete perfecte: medicație, cam 12 ani, de la citostatice puternice cum ar fi Vincristine, la insipidul bariu utilizat pentru imagistică, până la simple pastile de durere, plus mult, foarte mult optimism. Cam 40 de ani până acum.

Povestea mea începe acum 35 de ani când am fost diagnosticat cu o formă rară de cancer cu  o evoluție fuliminantă. În mai puțin de 3 luni tumoarea de pe piciorul meu drept, aflată în zona inghinală, a crescut de la „cât o alună”, la dimensiunea unei portocale de dimensiuni mari. Mama m-a dus la un medic pediatru oncolog la institutul oncologic din Cluj. Diagnosticul a fost dureros și crunt: “internați-l într-un orfelinat, în 6 luni se duce”.

Nici nu vreau să știu ce a fost în capul și sufletul mamei mele în momentul respectiv, însă știu ce-a făcut. A rămas impasibilă la ceea ce a spus primul doctor și a cerut o altă părere și încă una, până când a ajuns la un medic care a fost de acord să înceapă tratamentul și mai apoi să intervină chirurgical. După intervenția chirurgicală a urmat o perioada destul de lungă de recuperare și tratament. Cu zile lungi pe patul de spital, cu brațele străpunse la nesfârșit de perfuzii interminabile, cu doi ani și jumătate în care am făcut chimioterapie, cu tone de bariu îngurgitate parcă la nesfârșit pentru radiografii.

Dar cel mai clar îmi aduc aminte de perioada sinistră petrecută în spital, de cum mă uităm pe geam și îmi așteptam părinții să vină în vizită, să mă vadă și să-i văd, la Spitalul de Copii din Cluj.

Îmi aduc aminte cum plângeam când ai mei după ce că nu aveau voie să stea lângă mine, mai venea și timpul să plece. Știu că fugeam la geam și-i urmăream pânâse pierdeau în întuneric.

Sau îmi mai aduc aminte cum încercam să rup o promisiune de la ei că se întorc a două zi, iar a două zi eram lipit de geam de dimineață până noaptea în așteptarea lor, iar ei nu veneau. Nu că n-ar fi vrut, dar eu eram internat în condiții speciale și nu aveau voie să vină în fiecare zi.

Îmi aduc aminte cum, deși muream de foame, aruncam mâncarea sub masă de cât de infectă era.

Îmi aduc aminte atât de bine de tot bariul băut încât și acum îi simt gustul doar gândindu-mă la el și la cum trebuia să beau câte o cană întreagă. Da, o cană nu un pahar.

Îmi aduc aminte cum stăteam pe masa rece pentru radiografie și vomitam de rău ce îmi era, iar radiologul se uita la mine șimai că mă înjura pentru că era nevoit să curețe după mine, iar eu nu puteam decât să mă gândesc cu spaimă că iar trebuie s-o iau de la capăt cu nenorocitul ăla de bariu.

Îmi aduc aminte cum stăteam legat de pat între 12-14h pentru o perfuzie cu citostatice, Vincristine se numește, nu cred că am să uit numele ăsta vreodată. Vă întrebați de ce legat de pat? Păi pe vremea respectivă tehnologia evoluase doar până la stadiul de ace de metal și dacă mișcam mâna riscam să mi se rupă vena Și dacă se rupea ustura de nu mai știai cum te cheamă. Aveți idee cum e să stai 12 ore nemișcat într-o rezervă unde doar din când în când mai trecea o asistentă să verifice dacă trăiesc?  Nu tu scaun, nu tu cineva care să îmi țină de urât, să-mi citească o poveste sau pur și simplu doar să fie acolo lângă mine. După cele 12 ore, străbăteam încet un culoar lung și întunecat, sprijinit pe umerii unei asistente și ai mamei, până ajungeam la baie unde mă prăbușeam.

Îmi aduc aminte toate astea și nu cred c-am să le uit vreodată cât am să trăiesc.

Nu vă mai țin, nu vreau să vă plictisesc, o să mai spun doar că sunt convins c-am reușit de depășesc boala nu doar datorită tratamentului medicamentos administrat corect, ci și datorită modului meu de a gândi. Am fost, sunt și voi fi un optimist. Un studiu realizat, nu, nu de cercetătorii britanici, ci de Universitatea John Hopkins din Statele Unite, a scos în evidență un lucru interesant. Persoanele cu antecedente familiale de boli de inima, care au avut o perspectiva pozitivă, au fost cu o treime mai puțin susceptibile de a suferi un atac de cord sau un alt eveniment cardiovascular în decursul a cinci până la 25 de ani, decât cele cu o perspectiva negativă asupra vieții. Cumva se leagă, nu?

În loc de epilog am să spun mai doar că acum sunt bine, ba chiar alerg la maratoane prin care sprijin diverse organizații. Primavara asta, pentru a marca cei 40 de ani împliniți și cumva încercând să transmit ceva medicului care a pus diagnosticul inițial, am alergat unul din top 5 cele mai grele maratoane din lume, Maratonul Everestului. Am făcut-o în primul rând pentru mine, dar și pentru a strânge fonduri pentru construcția primului spital de oncologie pediatrică din România. Se poate, întotdeauna se poate, trebuie doar să vrei și să crezi! Aveți grijă de voi și de cei din jur.

P.S. Știu că v-a zis și Mihai, dar o să vă mai rog și eu o dată să trimiteți un sms la 8844, cu mesajul Magic. E atât de important și pentru copii și pentru părinți să poată fi unii lângă ceilalți în clipe atât de grele precum cele provocate diagnosticarea și apoi tratarea cancerului, cum nu vă imaginați. Vă mulțumesc în numele lor!

mihai_vasilescu_copii_cancer