Dacă tot am intrat la o lejeră cură ce-o să țină fix până pe 1 Aprilie și dacă tot m-am uitat aseară la MasterChef, chestie care m-a făcut să mă urc pe pereți de foame, ziceam să continui și azi în aceeași notă. Așa că mă gândeam să combatem alea trei ceasuri rele cu niște haleală. Da’ nu de oricare, ci de-aia neaoșă de-a noastră, de-aia care decenii la rând a produs curcubee pe cerul gurii în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Nu de alta, dar am niște chestii care mi-au rămas atât de bine întipărite pe cortex că salivez oricând la vederea lor. Nu știu de ce, poate pentru că am poftit la ele atâția ani, mi s-a format un ditamai reflexul condiționat pe lângă care câinele lui Pavlov era un biet animal lipsit de glandele salivare.

Așadar, ca să începem în forță ziua, astea sunt cele care-mi provoacă adevărate derapaje când e vorba despre mâncare:

Cartofii prăjiți, rumeniți bine de tot, cu mujdei și ouă ochiuri cleioase. Iar lângă ei niște pită din aia rotundă, aburindă, cu coaja crocantă. Ochiurile se consumă înmuind în ele câte un cartof sau câte o bucată de pâine, după gust. Acum, când scriu, bălesc pe tastatură.

Salată de roșii cu brânză (neapărat telemea) rasă. Pe lângă roșii mai trebuie sa fie doar castraveți, ceapă si ardei. Atât, nimic altceva. Practic, m-aș putea hrăni toată viața mea doar cu sosul produs de chestia asta și pâine caldă. Multă pâine caldă.

Salată de vinete. Trebuie să fie musai făcută de mama. În rest, no offence, dar oriunde am mâncat nu se compară. Cu ceapă tocată potrivit (nu foarte fin) și fără maioneză, da? Pâinea să fie rotundă și proaspătă, dar nu caldă. Să mă omoare cineva ACUM, că mai sunt câteva luni până mai pup așa ceva.

Parizer. Nu știu cum stă treaba la voi, dar eu mă surprind de multe ori salivând în fața rafturilor cu parizer din super-market-uri. Din când în când cedez ispitei și chiar îmi cumpăr, dar gustul ăla din copilărie nu l-am mai regăsit niciodată. Doar că nu mă învăț minte și recidivez. De ce naiba nu se mai fabrică după rețeta de pe vremea ailaltă? Ah, să nu uit, exact la fel pătesc și și crenvurști. Dar la ăia groși, „polonezi”, instantaneu mi se face poftă când îi văd pe undeva.

Șnițele. Băi, oameni buni, dacă sunt crocante (și pot să-mi dau seama de la o distanță de la care ar avea probleme și telescopul Hubble dacă sunt crocante sau nu), mi se face rău de poftă. Și nu mă pot opri până nu bag în mine până simt că pocnesc. Ah, cu o singură condiție: sa fie de porc, frate. Puiul, curcanul sau vita sunt pentru amatori.

Slană cu ceapă roșie. Dar dacă vă gândiți la chestiile vândute în ziua de azi pe post de slănină, sunteți într-o profundă eroare. Io când zic „slană” am în minte ceva ce făcea mama colegului meu de cameră de la camin. Era slănină d-aia care are trei straturi de carne și trei de grăsime, intercalate, fiartă puțin în zeamă de usturoi și abia apoi pusă la afumat. Se face șoricul ăla de pe ea atât de moale că se topește în gură. Lângă ea, spargi ceapa cu pumnul și bagi sare cât cuprinde. Știți ce zic?

Fasolea cu ciolan. Dar fasolea să fie cu bobul mare și ciolanul plin de carne, nu de grăsime, care să se desprindă singură de pe os. Dacă-mi dai lângă șmecheria asta ardei murați, umpluti cu varză, nu-mi mai trebuie NIMIC.

Gata, mă opresc, că deja mi-e o foame de m-a luat capul, dar aveți liber la fabulații pe teme culinare. Ăăă, vă rog eu, azi să nu mă luați cu pizza, hamburgeri și fructe de mare sau cu cine știe ce hipstereli obosite gen quinoa cu frunze de păpădie. Azi aș aprecia dacă-mi ziceți d-astea, d-alea noastre, care ne-au ostoit poftele în copilărie.

mihai_vasilescu_cartofi_prajiti1