Panică în cabina de probă!

Textul de azi mi-a fost trimis, ca un protest mut, de una dintre cititoarele acestui blog, pe numele ei de scenă, Alina. Și cum scopul lui este aproape nobil, am zis să vi-l arăt și vouă.

…………………………………………………………………………….

Suntem din nou în acel frumos sezon al anului. Nu, nu vara, sezonul de nunți. Lucru care în mod normal m-ar lăsa rece, că p-aici, pe la capitală, nu e ca la mama în cartier. Un singur lucru vreau să vă spun: ați trăit degeaba dacă nu v-ați trezit niciodată sâmbătă dimineața (pe la 8) în dulcele sunet de acordeon acompaniat de trompetă (ceva între Cafe Concert și melodia aia din Stan și Bran). Pentru că, nu-i așa, dacă nu ai minim 237 de capete ițite pe geam, nu poți dansa hora miresei pe roua dimineții în parcarea dintre blocuri.

Cum spuneam, m-ar lăsa rece sezonul de nunți, dacă nu s-ar fi decis câteva prietene că vara asta și doar vara asta se aliniază Venus cu Mercur în unghi de 47 de grade, deci îi musai să facă nuntă. Ca atare, eu cu ce naiba mă îmbrac?! (scurtă precizare pentru domni: nu, nu pot să mă îmbrac cu rochia pe care am purtat-o la nunta trecută. E lege nescrisă, din moașe strămoașe, că nu te poți îmbrăca la două nunți cu aceeași rochie, cu excepția unor cazuri excepționale. Sunt convinsă că nici stră-străbunica nu purta aceeași ie la două cumetrii).

Să se cumpere rochie, deci. Mă duc la frumos magazin de rochii cu paiete și sclipiciuri scumpe. Întru eficientizare, o întreb pe vânzătoare consultanta vestimentară ce modele are pe mărimea mea (nu-s vreo rubensiană, da’ nici modelul anorexic pe care erau croite toate rochiile alea). Se uită lung la mine cu ochiu’ de specialist (celălalt se uita în altă direcție) și îmi pune în brațe o rochie. “Ziceti că îmi vine mie asta?”, întreb. “Da’ cuuum să nu! Perfeeeect o să vă vina”.

Hai bine-atunci. Las poșeta în brațele însoțitorului și mă duc cu prețioasa la cabina de probă. Încerc să o îmbrac pe jos. Nu intră (pentru că șolduri). Încerc pe sus. Intră peste umeri. Intră parțial peste piept. Și se blochează. Da’, fraților, se blochează, a naibii, de nu mai merge nici în sus, nici în jos. Mă aflu practic, într-o cabină de 2 metri pătrați, în budigăi, cu mâinile blocate în aer și cei cinshpe metri pătrați de textilă făcuți sul între umeri și piept. După niște fraze scurte cu referire la obiecte bisericești, scot timid capul de după perdeluță, să-l rog pe însoțitor să-mi curme suferința. Ia-l de unde nu-i, fi-i-ar țigara a dreq. Mă-ntorc să caut telefonul în poșetă… mda, poșeta pe care, într-un moment de geniu inspirațional, i-am dat s-o țină el.

Îmi fulgeră un gând rapid s-o chem pe vânzătoare, da’ nu pot trece peste penibilul momentului, ce-aș putea să-i spun? “hmmm… fiți amabilă, m-am blocat puțin în această creație diafană și dacă nu veniți să o scoateți dracului de pe mine mai repede, o sfâșii cu dintii”?

Încep iar să mă răsucesc că o omidă nimfă, doar-doar s-o mișca textila în vreo direcție. Apoi îmi cer iertare în gând pentru toate păcatele, pentru toate scăpările karmice, mă rog pentru un miracol… nimic. În cele din urmă, cu părul răvășit, plină de sudori (da, știu bancul), fac pasul inevitabil: scot capul plecat pe după perdeluța, încerc să n-am contact vizual cu vânzătoarea consultanta vestimentară (nici nu era foarte greu, avea un ochi la făină și altul la slănină… remember?) și: “hmmm… fiți amabila… m-am blocat puțin în această creație diafana…”

Vă scutesc de detaliile sordide, că încerc sa uit umilința. Da’ îl mai știți pe însoțitorul țiitor de poșetă pe care-l bodogăneam io că fumează în apogeul suferinței mele? Îmi retrag vorbele, că bietul suflet nu presta întru viciu. Când am dezlănțuit iadul asupra lui ca m-a lăsat de izbeliște în asemenea moment de restriște, mi-a șoptit spăşit: „Păi, pisi, am zis că dacă tu îți iei rochie de fiță, să-mi upgradez și eu ținuta. Am fost un pic până la magazinul de vis a vis”.

Manca-l-ar mama de băiat atent la feşiăn, că mi-a crescut instant inima ca o pita ardelenească. Și cum vrea el să ție pasul cu mine și să nu mă facă dă rușine la nuntă. M-am înmuiat toată. Până m-am uitat în ditai sacoșa de firmă, să văd și eu cum arată upgrade-ul și-am găsit… o cravată. Dăcât fix o cravată.

Sa dea dracii dacă viața asta e corecta vreun pic. Io trec prin furcile caudine să (NU) îmi iau o rochie, iar ăsta își ia o cravată și e ca nou!

În încheiere, doresc, pe această cale, să le anunț pe prietenele mele mirese-to-be că s-ar putea să nu ajung la nuntă. Am un conflict declarat cu feșiănu’.

sursa foto