Aveți mai jos unul dintre cele mai mișto texte pe care le-a găzduit acest blog, scris de doamna profesor Lăcrămioara Bozieru. Pe mine m-a făcut să râd bine de tot, cu atât mai mult cu cât cunosc „fenomenul” din interior. Am asistat, datorită maică-mii, la scene precum cele descrise mai jos. Sper să vă distrați și, mai ales, să-i spuneți Lăcrămioarei cum credeți că stau lucrurile.
………………………………………………………………………………..
Cu ani în urmă, discutând cu fiul meu despre școală am aflat că profa lui de chimie nu doar că a zâmbit (mai avusese o tentativă și în clasa a 9-a), ci chiar a râs în hohote. Matei nu mai știa ce i-a stârnit hohotul, căci fusese mult prea șocat de simpla izbucnire în râs, de parcă o asemenea reacție i-ar fi din start refuzată unui profesor.
În aceeși perioadă, fiul meu de 8 ani, îmi povestea cu mare respect în glas și cu nesfârșite detalii ce se petrecea la el la școală și mai ales ce le spusese doamna, de parcă tot ce spune învățătoarea ar trebui scris ca în ,,O mie și una de nopți”, cu acul în colțul ochiului spre veșnică aducere aminte.
Oare când încetează profesorul să fie un zeu pentru propriul elev și devine o creatura asexuată, amorfă, incapabilă de cele mai omenești reacții, plânsul, râsul în hohote, gluma, frustrarea? Când începe transformarea din Șeherezada în Abadon, Îngerul exterminator de speranțe, timp liber, umor sau bunădispoziție? Să fie oare în clasa a V-a?
Dar mai important mi se pare să știu dacă noi, profesorii, suntem cei care contribuim major la acest proces de evoluție/involuție sau este doar rezultatul prejudecăților pe care le induce mediul școlar.
Pe de altă parte, îmi amintesc prea bine imposibilitatea de a mi-l imagina pe dirigu’ meu de mate râzând și șocul pe care l-am avut mergând cu colegii la el acasă, să-l colindăm în iarna clasei a XI-a, iar el ne-a dat vin făcut de el, din via proprie. Ba mai și avea o soție foarte drăguță care ne-a îndopat cu dulciuri de casă.
Dirigu’ nu doar că zâmbea, ci râdea relaxat și, chiar mai important, era îmbrăcat cu pantaloni de trening și un pulover, deși până atunci eram convinsă că și dormea în costum cu cravata la gât. Nici măcar faptul că bea vin și se hlizea ca prostul tot timpul nu m-a șocat atât de tare ca ținuta lejeră, absența cămășii apretate până la absurd și a cravatei cu care părea a se fi născut la gât. Avea și doi băieți, unul semăna izbitor de bine cu el, iar cel mic cu maică-sa, ceea ce însemna că făcuse sex de cel puțin două ori în viața lui.
Iar acum, în locul dirigintelui meu suntem noi – Bozi, Chirulina, Giurgiulica, Ioneasca, Stăneasca și mai știu eu cine – profesori pe care elevii anului 2016 nu și-i pot imagina vorbind cu gura plină, râgâind, bășindu-se zgomotos sau făcând sex, scărpindu-se în cur sau tăvălindu-se pe jos de râs în timp ce se uită la Kung Fu Hustle.
Și dacă le dezvălui că faci de fapt toate cele de mai sus, ba chiar multe altele, mai poți oare sta în fața/spatele catedrei cu aceeași siguranță de sine? Nu cumva dacă își imaginează cum arată profii lor în chiloți sau cu muci la nas, elevii își pierd și ultima brumă de respect pe care ar mai avea-o?
sursa foto
Eu cred că respectul nu stă în „inumanul” omului de la catedra. Fox atitudinea rece îi face pe elevi să sară calul lipsei de respect. Da’ ia arată-i elevului că ești om ca el, cu bucurii, tristeți și sentimente și o să vezi că atitudinea lui față de profesor de schimbă. când realizezi că persoana din fața ta e la fel ca tine, te comporți altfel cu ea 😉
Comentariu beton!14
Atitudinea rece nu prea il determina sa sara vreun cal, dar nici nu-l apropie. Si de ambele parti e nevoie de apropiere. E incredibil cita nevoie au copiii astia sa fie iubiti, chiar si de unn prof, care e practic strain.
Comentariu beton!16
Da, cam asta încercam să spun și eu, dar era prea de dimineață și nu-mi băusem cafeaua. 🙂
Nu ştiu de unde şocul copilului că a râs profa de chimie. Eu am avut profesori care glumeau cu noi, râdeau şi cu aceeaşi nonşalanţă îţi trânteau un 4. Sau 2, după caz.
Niciodată nu am avut impresia că profii ar fi nişte extratereştri care nu mănâncă, nu se duc la WC sau nu fac sex. Şi din discuţiile cu copiii mei, am înţeles că nici ei nu credeau asta. Iar respectul zic eu că ţine de cu totul altceva şi anume de corectitudinea profesorului şi chiar de respectul pe care îl acordă el însuşi colegilor şi elevilor. Nu poţi respecta un cadru didactic care îşi bârfeşte colegii de faţă cu elevii sau care face diferenţe vizibile între elevii cu pile şi cei fără, sau care îi jigneşte şi îşi bate joc de ei. Am văzut şi cazuri din astea.
Comentariu beton!15
Si elevii mei sunt surprinsi cind izbucnesc in ris sau daca ma impresionez de ceva pina la lacrimi. Aveti copii norocosi daca au profesori asa de relaxati, cel mare al meu nu a fost si nici cel mic, pina acum.
Mihaiul meu (11 ani ), imi spune intr-o zi : “ cand te prinde profesorul in materie nu mai ai nici o sansa … nu poti decat sa o iubesti “(si mentionez ca una din materiile in care a fost “ prins” este matematica…).Proful de mate intra la ora …preda … glumeste… daca reusesti sa obtii un 10 la el …mama doamne . Copiilor li se adreseza cu : domnul….Mihai ….,munceste in gradina , ii insoteste in excursii (locuim la sat ).Componenta “umana” nu diminueaza calitatea de dascal… doar apropie .
Comentariu beton!11
Componenta umana sporeste calitatea dascalului, daca ma intreaba cineva si pe mine. Nu stiu cum a ajuns sa se transmita din generatie in generatie imaginea asta impersonala a profului vesnic scortos si pus la patru ace, dar rece ca un sloi, care nu se abate niciun pic de la programa sau program. Am norocul sa predau o disciplina care-mi permite abateri, dar la mate sau fizica…
Cu puțină imaginație se pot face minuni și la materiile „fixe”
A fi profesor nu e chiar la îndemâna oricui. Să faci o pasiune din asta, la fel. Motiv pentru care unii rămân pentru totdeauna în inimile elevilor iar alţii, nu. Eu, împreună cu foşti colegi, mă întâlnesc de câţiva ani în fiecare vară cu un profesor din liceu. Au trecut douăzeci de ani dar e la fel de dezinvolt ca atunci şi nu vreţi să ştiţi ce subiecte abordăm.
Ooooo, daca discutati ce discut eu cu fostii mei e chiar misto. Auliuuu!!!Au si trecut doojdeani?
La mine da. E super. E întâlnirea cea mai aşteptată din an, având în vedere că el e stabilit cam de toţi atâţia ani în USA. Am fost ultima lui generaţie.
Si la mine tot dooojdeani. De la prima serie. Pliiinnggggg…Sut o baba. Pa.
:))))) ăăăă…. doo babe…comuniste?
Nu mi-am pus niciodata problema de ce unii sunt „umani” in clasa si de ce altii nu…
Bunicul mi-a fost invatator, mama profesoara de romana, tata de istorie iar unchiul de franceza…:-))))
Doamne ce glume se faceau si cat radeam cu ei acasa. In clasa insa erau scoarta de copac toti. De multe ori imi venea sa ma ridic din banca si sa le zic: Tata… i-a povesteste-le colegilor cum m-ai tavalit azi prin iarba uda din gradina!
Sau, mama, spune-le si celorlalti colegi ce farsa i-ai facut azi tatei…
Eu sunt la polul opus. Eu chiar le spun ce prostii am mai facut pe acasa, ce am vorbit cu vreun fost elev, despre filme sau muzica pe care o ascult; in engleza desigur, totul in engleza. Mai putin la dirigentie cind ne facem de cap in romana.
Este clar ca voi profesorii contribuiti la evolutia noastra. Involutia, din punctul meu de vedere, nu este ceva ce (doar) voi puteti activa. Mai avem si noi parintii o treaba in viata.
Eram in liceu si aveam un profesor de engleza, Leon, care avea o proteza la mana stanga. Si pe vremea aceea, la fiecare inceput de an scolar elevii plecau in practica agricola. Eram cazati intr-un soi de camine de campanie. Faceam cu randul de paza in timp ce toti erau plecati in vie, la cules de struguri. Si in ziua cand mi-a venit randul la paza, impreuna cu inca o colega si doi colegi am decis sa cautam in bagajele profesorilor. Am ramas socati sa descoperim chilotii profesoarelor, care nu erau tocmai „ortodocşi”. Si parfumuri am gasit si ne-am dat cu ele pana am impuțit hainele de pe noi. Dar cel mai tare ne-a amuzat sa descoperim proteza profului de engleza. Nu va imaginati ce am facut cu ea nici daca aveti cele mai bolnave minți. Ne-am scarpinat pe unde am apucat cu „mana”lui si am inceput sa o aruncam de la unul la altul pana a cazut pe jos si praf s-a facut. In momentul ala am paralizat. Cel mai greu a fost sa recunoastem in fata lui ca i-am umblat in bagaje. Reactia lui a fost insa una care ne-a facut sa-l iubim: N-am copii, insa daca as fi avut sunt convins ca la fel de nebuni ca voi ar fi fost.
Fara nota scazuta la purtare, fara parinti chemati la scoala…nimic.
Dupa 2 ani, cand a plecat din liceu, am plans pentru ca pierdeam un profesor care ne aratase ca a intelege mintea unui adolescent nu este un lucru atat de greu.
Comentariu beton!15
Rusine insa ar fi trebuit sa va fie; nu fiindca ati scociorit in bagajele profesorilor, mare rahat, dar fiindca ati cotrobait prin lucrurile altora, lucru deloc civilizat, chiar meritati pedepsiti. Nu profesorii erau buba, gestul ma tem ca da. No offense.
Rusine e putin spus. Este cel mai jenant si reprobabil gest facut vreodata. Clar!
N-am inteles de ce a avut ingaduinta față de noi. Pedeapsa am primit-o in sensul ca a trebuit ca in urmatorii 2 ani sa-i dovedim ca am inteles lectia pe care ne-a dat-o prin „nepedepsire”. A ales varianta asta pentru ca e cel mai greu sa vezi zilnic un om in fata caruia ai gresit si care te-a iertat.
Elegant si eficient. Inteleg de ce v-a necajit despartirea de el.
@D-na Bozieru, sper sa nu va suprati pe mine, dar cuvantul „offense” nu exista in limba engleza. Se scrie offence.
As vrea sa va intreb: cum ati fi pedepsit Dvs. niste copii tampiti care se faceau vinovati nu ca au cotrobait in lucrurile profesorilor, ci ca au scotocit in lucrurile altora (mi se pare cam acelasi lucru…)
Dupa parerea mea, profesorul le-a dat cea mai frumoasa lectie. Au gresit, si-au asumat si au primit o pedeapsa demna de un dascal. Cat despre ei, cati dintre noi nu am facut la vremea adolescentei lucruri de care sa ne rusinam acum la maturitate…?
Nu ma ,,supr” deloc; ba avem prea multe degete, ba prea putine cind scriem pe telefon. Multumesc de corectare. Credeam ca e clar, Elena a inteles, ca nu faptul ca tocmai bagajele profesorilor au fost scotocite merita pedepsit, ci uritenia gestului de a patrunde in intimitatea cuiva. La fel de rusinos ar fi fost si daca erau cele ale colegilor. Si nu, nu toti am facut lucruri de care sa ne rusinam ca adulti. Cit despre pedeapsa, probabil i-as fi pus sa cumpere noua proteza; nici atunci nu se dadeau gratis.
Am citit cu multa placere tot ce ai scris. Am fost elev acum multi ani, sa fie vreo 15 de atunci sau poate 16. Nu pot insa sa uit chipul domnului Schiopu. Profesor de fizica, nu foarte inalt, solid, un fel de Thorin Oakenshield din The Hobbit. Barba alba si cald. De la inceputul orei si pana la sfarsit, jur, era o placere. Nu imi aduc aminte de nimeni sa se fi dus cu tema nefacuta la el sau sa-i fi raspuns vreodata. Pur si simplu emana respect prin toti porii. Era uman. Stiam ca e uman. Nu as putea sa spun ce anume facea, poate faptul ca era el si nu-si punea o masca, poate faptul ca asculta Abba in biroul sau si uneori il auzeam fredonand. Habar nu am. Insa stiu ca avea slabiciuni si nu se temea sa le arate, spunea lucrurilor pe nume. Era sincer. Cred ca asta a fost. Si faptul ca el, cu adevarat iubea ceea ce facea.
Comentariu beton!14
Fizica o placere? Norocosule! Am si eu amintiri ,,fizice”. De iad insa.
Sa stii ca da, am fost norocos!
Cînd am terminat facultatea, la cursul festiv am avut ideea să dăm și noi titluri profesorilor. Terminînd Construcții, titlurile au fost ceva de genul „cel mai beton profesor” celui cu care am făcut cursul de beton, „cel mai cutremurător profesor” celui cu care am făcut seismica, și tot așa mai departe. Nu știu dacă vă puteți imagina starea lor de spirit în secundele dintre strigarea numelui și strigarea titlului. Dar am dat și titluri precum „Lady”, „cea mai sufletistă” – că-i mîncasem sufletul si „cel mai de gașcă profesor”. Proful care a primit titlul de „cel mai de gașcă” a venit la mine după curs și mi-a spus că din toate titlurile primite de el de-a lungul carierei, ăsta e cel mai valoros.
Comentariu beton!11
Şi eu am avut în liceu un prof de fizică super. Era un tip uscăţiv cu părul grizonant şi ochi ageri, se prindea imediat că nu ştii nimic. Când zicea „faceţi curăţenie pe bănci” ne stătea pulsul, însemna că dăm lucrare (pe atunci se numea lucrare de control, nu test). Dar tot el ne spunea bancuri cu oameni de ştiinţă şi ne construia tot felul de mecanisme, pârghii, etc, să înţelegem cum funcţionează. Nu m-am dat în vânt după fizică, dar datorită lui a fost mult mai suportabilă şi am făcut faţă cu succes în facultate la materia lui.
Iar în clasa a XII-a ne-a împărţit pe grupe în funcţie de materia de admitere şi făceam la clasă recapitulare pentru facultate. Nimeni nu a avut nevoie să ia ore la fizică.
Eu mi-amintesc de profesori care erau mai nebuni decât noi.
Pe cel de istorie din liceu, care ne punea să indicam pe harta Europei India. Și o indicam, jos-jos, la piciorul stativului, bineînțeles în afară hărții. Sau ne scotea la lecție indicându-i pe blonzi -hai, blonzii de pe rândul din mijloc! Sau bruneții care au cravată cu elastic-și-ncerca cravatele băieților. Dacă te poticneai, îți spunea”hai, du-te-n…. alte aspecte!” Notele de la teză le punea mici-mici, ascunse într-un oval al literelor, de nu știam niciodată cât am luat. Ne-am vazut acum un an, la-ntalnirea de treij’ de ani de la terminarea liceului (nu va mai dați voi rotunzi cu douaj’ de ani!) și ce dansuri am tras, am făcut un cha-cha cu el de s-a strâns lumea-n cerc pe margine, numa’ noi eram pe ring!
Sau cel de mate: era așa de distrat că s-a dus la plimbare-n parc cu fi-su în landou și s-a-ntors fără el. Sau a venit la București cu mașina personală și s-a-napoiat trenul. Când ne dădea teză, el citea ziare arăbești, de-alea cu litere rotund desenate care se citesc de la dreapta la stânga. Sau: aveam un coleg f tare la mate și-l pregătea în particular, fără bani, ptr olimpiade inter/naționale. Și cum rămăsese fără bani, l-a scos pe ăsta la o masă afară, sub vie și el și-a adus un lighean cu apă și toate sticlele și borcanele goale din beci și le-a spălat în timp ce dădea meditații. Când au terminat, s-au dus amândoi, elev și prof să vândă sticlele și-au împărțit banii (era prin 1983).
La fizică aveam unul tare glumeț și unii colegi marșau la treaba asta. A desenat unul la sfârșitul tezei un camion și niște cărămizi și când l-a întrebat proful motivul, asta a zis ca desenul denotă spiritul lui constructiv. Proful a apreciat f mult desenul, drept ptr care a completat și el opera cu niște omuleți cărând cărămizile 🙂
Dar cel mai mult mult mi-a rămas în suflet profa de română din generală, avea atâta dedicație în ea femeia asta! Ne-a zis odată că are ambiția că nu cumva părinții noștri să plătească vreo meditație ptr noi în ceea ce-i privește materia. Și așa a fost, iar cu gramatica pe care am învățat-o în gimnaziu, am rămas toată viață, că am făcut mate-fizică și n-am mai avut legătură deloc.
Iar profii lu’ fi-miu…alte exemplare! Umane!
In cinstea lor, am scris cu diacritice.
Comentariu beton!15
Suntem de-o seama. Nimic nu ma bucura mai mult decit ca v-ati amintit asa frumos despre profii dvs.
Mvai, şi pentru mine profesorii nu sunt oameni. Sunt… altceva. Chiar şi acum, la 20 de ani, studentă. 😀
Când eram în şcoala generală, mi se părea normal ca doamna învăţătoare să stea la şcoală şi pe timpul nopţii. Doar nu avea o viaţă a ei. 😛
De profesori – numai de bine… vorba poetului.
Profesorii sînt şi ei oameni, aşa după cum şi popchii sînt şi ei oameni, şi mai păcătuiesc şi ei din cînd în cînd, dar asta e altă poveste. Profesor este o meserie, este o profesie şi ca orice profestie are un manual de reguli (şi ne-reguli) ce trebuie (sau nu) respectate. Urmînd aceste instrucţiuni iasă un profesor model, perfect, rece, distant, obiectiv, poate prea obiectiv. Este la distanţă astronomică de cei cărora li se adresează şi faţă de care are prea puţin respect şi înţelegăciune. Vorbesc de respect, pentru că aşa ceava nu se găsăşte în manualu de instrucţiuni de folosire a profesorilor. Practic e un robot, o maşinărie. E complet aiurea.
Adevărata profesiune de profesor profesional(?!) o face doar cei (cu adevărat) pasionaţi, cei care aş putea spune că au o înclinaţie şi o chemare pentru aşa ceva. De aceea sînt profesori şi profesori, de aceea sînt popi şi popi, fiecare îşi rosteşte predica cu care au fost pre-programaţi, fără să transmită vrun sentiment, după care trage cortina, spactacolul s-a terminat.
Profesorii, la fel ca şi popii, sînt oameni şi nu trebe să uite că tot unor oameni li se adresează prin profesiunea lor. Unor oameni mai mici, ca statură(!) şi ca mentalitate, dar avînd o curiozitate ce depăşeşte limitele universului de cunoaştere a oricărui dascăl. De cîte ori profesorii au fost puşi în dificultate de întrebări puse de elevi ? De cîte ori nu s-a întîmplat că „elevul să-şi depăşească profesorul” ? Curiozitatea lor şi setea de cunoaştere, cărora dacă li se mai adaugă şi pasiunea ce o pune un profesor prin metoda de predare, este reţeta reuşitei descoperirii multor valori nebănuite ce sălăşuie ascuns în aceşti „micuţi oameni”, în aceşti copii – viitori oameni mari.
Evident că nu pot neglija răsplata materială (numită salar) care din păcate este total descurajantă în ziua de azi (asta e cu totul altă poveste). Un adevăr dureros şi care are efecte dezastruoase pe viitor, pentru că o generaţie întreagă, mai multe generaţii, sînt intenţionat complet orientate aiurea (sau dez-orientate), lăsînd ascuns un imens potenţial creativ să rămînă nedescoperit. Şi asta numai pentru cîţiva bănuţi în plus care li s-ar cuveni de drept. Pentru că viitorul depinde de profesori, depinde de educaţie, depinde de cultură. Deja am cam luat-o pe arătură, repet ce bine se ştie…
Drept încheiere, vă invit să citiţi ceva frumos:
Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă modestie să spui „domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent, dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreagă mea existenţa, că să adaug, cu o picătură în plus, sensibilităţii contemporane o formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.
Nichita Stănescu, Gând 3
Uite, CA Sa vezi CA nu toti Profi sunt CA CAzuti DIN Olimp:
Intr-o scoala PE langa Primaria din Biena. E o scoala de fitosi( Daca citesti foile de inscriere, numai copii de celebritati, politicieni, ok, SI astia sunt celebritati dar loco, lucratori de La ONU, etc) dar, culmea, exact in scoala asta nu dai de nici UN nas Mai pe sus decat unde e el in mod natural. SI in scoala AStA eram La o activitate cu o profesoara foarte draguta, āl carei tata e inspector scolar, si, in miezul trebii, simtim toti CA aerul s-a imputit… Moment jenibil, dar tot intreb:
-Pfoah, cineva a tras UN pârtz! Dar Cine?
Profesoara a râs SI a zis
-De data asta n-am fost eu!