Aventuri elveţiene

După ce am dus la bun sfârşit misiunea despre care vă povesteam ieri, mi-am zis să mă mai preumblu şi eu oleacă pe tărâmuri elveţiene, că nu se ştie când mai am ocazia să ajung pe-acolo.

Şi prima chestie despre care voiam să vă zic sunt preţurile. Băi, oameni buni, m-am mai plimbat şi eu prin Europa asta, am mai văzut locuri unde sar banii din buzunar aproape singuri, dar Geneva e mult peste orice am vizitat până acum. Au flăcăii ăia nişte preţuri, de zici că fiecare dintre ei stă cu tiparniţa de bani acasă. Pe bune, eu aşa îmi imaginez, dimineaţa înainte să plece la treabă orice elveţian respectabil, posesor de Porsche Cayenne (nu am văzut în viaţa mea atâtea la un loc, erau mai dese decât Duster-urile la noi) îşi calculează mental: „deci, azi trebuie să bag benzină, să mănânc, să ies la o cafea şi diseară merg la film, oare de cât am nevoie? Hai să tipăresc 1000 de franci. Nu, mai bine 1500 ca să fiu sigur”. Şi, pac, apasă pe „print”. Iar dacă prin oraş mai e cum mai e, pe aeroport te umflă râsul dacă vrei să cumperi  ceva. Zici că-s preţurile de la noi, dinainte de denominare. Aia e, se cam simte că oamenii au strâns în ţărişoara lor un procent respectabil din averile lumii.

Ma uitam la puştani, la tineret în general. N-am prea văzut acolo trendul ăsta de hipstereală care mai circulă pe la noi. Nu de alta, dar la 8-10 euro o cană cu ceai, îl bei tu frumuşel acasă, nu te duci s-o arzi boem pe la localuri vintage. Iar ceaiul era cel mai ieftin produs. Prin urmare, cât m-am învârtit prin zonă, mi-au lipsit tare mult hipsterii, dacii liberi şi freelancerii care se redescoperă poetic. Era penurie mare de aşa ceva.

Treaba este că eu de obicei, când plec pe undeva, mă organizez minuţios. Mă uit din timp după obiectivele turistice, mă familiarizez cu locurile unde sunt plasate, ştiu la ce staţie de metrou sau autobuz trebuie să cobor, d-astea. Acu’ m-am trezit în Geneva, fără nimic pregătit şi mă simţeam de parcă rămăsesem în fundu’ gol. Ce naiba să fac, m-am apucat să caut pe net ce am de vizitat.

Buuuun, primul obiectiv major care apare pe absolut toate site-urile de profil este fântâna arteziană, Jet de l’eau, de pe lacul Leman. Care cică trebuie văzută după ce se înserează, când e şi iluminată. Perfect, am bifat şi mi-am făcut planul să mai pierd vremea prin oraş, dar cum se întunecă să mă duc să văd minunea. Din tot ce citisem, îmi era clar că nu aveam voie s-o ratez. Cea mai înaltă fântână arteziană din lume, 140 de metri de coloană de apă, localizată fix în mijlocul lacului, ce să mai, o feerie, abia aşteptam.

După ce s-a înnoptat bine de tot, am pornit într-acolo. Ajung la faţa locului şi mi se părea cam liniştită atmosfera. Poate n-am ajuns unde trebuie, îmi zic. Opresc un bătrânel. Nu ştiţi unde e fântâna minune? Ba da, zice, chiar aici, dar în seara asta nu e luminată. Merdre, me chescă se pas? Nu ştiu, monsieur, poate mâine, mă încurajează moşul. Aia e, lasă că vin mâine. A doua zi am fost mai şmecher. Am ajuns la fântână înainte să se întunece, măcar s-o văd cum arată. Numai că nu „arăta” nimic. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, apoi mă gândesc că deşi port ochelari nu aş avea cum să ratez o coloană de apă înaltă de 140 de metri. Deci ceva se întâmplă. Şi chiar atunci observ o tăblie pe care era trecut programul de funcţionare al măgăoaiei, pe toată durata anului. Frumos, elegant, pe luni, cu intervalele orare în care este luminată, treabă elveţiană. Cum să vă explic eu ca să înţelegeţi ce-a fost în sufletul meu? Băbăiatule, în tot 2016-le ăsta care abia a început, rahatul ăla de fântână era oprit pentru mentenanţă fix trei zile. Atât, trei, în rest funcţiona la turaţie maximă pe toată perioada anului. Ei bine, erau exact alea trei zile în care am stat eu acolo. Se închisese pe 28 ianuarie şi o reporneau pe 1 februarie. Păi să nu-ţi vină să iei la ştrumeleag toată naţia de wilhelmi teli? Cât ghinion să ai, frate, cât?

În rest, toate bune şi frumoase, m-am plimbat am făcut poze, m-am minunat (ca de fiecare dată când merg într-o ţară civilizată) cum de este posibil să ai un transport în comun atât de bine pus la punct, chestii de român sătul de haos, aglomeraţie şi „merge şi aşa”.

Mai voiam să vă spun că într-una din seri am ajuns într-un pub unde era un concert tribut U2. Băi, oameni buni, nu ştiu dacă Bono şi ai lui vor veni vreodată în România, dar dacă s-ar găsi un impresar şmecher să-i aducă aici pe băieţii ăştia pe care i-am văzut eu, ar face treabă bună de tot. Evident, nu pe stadion, ci într-un local de genul Berăria H. Vă dau cuvântul meu că la câteva piese am avut impresia că e vocea lui Bono. Cel puţin la „with or without you” mi s-a ridicat părul pe mâini. Uite, despre ei este vorba (a propos, le facem o surpriză şi le dăm câte un like? Cred că o să le pice faţa când vor vedea câţi fani au în România). So, dacă se gândeşte cineva să-i aducă, aştept invitaţie, pentru pentru idee.

Aşa, ca fapt divers, vă mai povestesc că am urcat în turnul Catedralei Saint Pierre, cea mai înaltă locaţie din Geneva. De sus priveliştea este absolut demenţială. Atât doar că se ajunge în vârf pe nişte scări aflate pe un culoar extrem de îngust, pe lângă care Strada Sforii din Braşov e bulevard. Eu abia încăpeam pe acolo, mă strângea la umeri, deci este prohibitivă pentru băieţii cu ceafă lată sau pentru mâncătorii de shaorma. Nu de alta, dar costă cinci franci intrarea, să nu cheltuie banii aiurea.

Ah, da, să nu uit. De la recepția hotelului mi-au dat un voucher valabil, pe toată perioada şederii şi pentru toate mijloacele de transport in comun. Cică-i obligă legea sa facă asta. Şi n-a fost rău absolut deloc să mă plimb moca peste tot, în condiţiile în care o singură călătorie m-ar fi costat trei euro. Chestia asta este de reţinut dacă aveţi de gând să ajungeţi prin zonă.

Din păcate a venit şi ziua plecării. Aveam zbor din două bucăţi, cu escală la Viena, şi doar o oră între avioane. Perfect îmi zic, timp căcălău, pot să stau şi la un cico. Well, n-am luat în considerare ca urma să decolăm cu un sfert de oră întârziere. Cam care erau şansele să întârzie un membru al echipajului? Da, exact, unul dintre stewarzi s-a trezit un picuţ mai târziu. Bine că n-a fost pilotul secund, vă zic. Îmi şi imaginam cum îl sună comandantul aeronavei:

-Mon vieux, pe unde eşti? Că trebuie să decolăm spre Viena.

-Olalala, azi? Putain, puteam să jur că e mâine. Mai ţine-o un pic turată, că vin şi eu imediat.

Râdem-glumim, dar a început să mă mânânce pielea la gândul că am doar 45 de minute între zboruri. Care, până am ajuns, s-au făcut doar 35. Cred că era lentă pe viraje aeronava sau ceva. Cert este că nu vreţi să ştiţi ce gonetă am băgat pe culoarele aeroportului din Viena. Şi am ajuns la marele fix, exact când se termina îmbarcarea. Altfel, cred că scriam articolul ăsta din terminalul de plecări. Până la urmă se pare ca găinaţul de struţ pe care l-am cărat jumătate de Geneva pe spate şi-a făcut treaba.

Mno, cam asta a fost. Foarte mişto, de altfel. Mai vreeeeeau! 🙂