Guest Post by Ana R.

 

V-am povestit despre obiceiul nostru neaoș de a vorbi tare, cât ne țin plămânii? Nu contează în ce colț al pământului ne găsim, noi cuvântăm cu volumul decibelilor pe roșu. Atunci când ne aflăm în altă țara, de cele mai multe ori nici nu ne trece prin cap că ne mai înțelege și altcineva. Și perorăm fără inhibiții ce ne dorește neuronul, ferm convinși că pămpălăii din jur nu pricep ce spunem.

Eram la cumpărături în Munchen. Lângă mine, două doamne cochete mă măsurau din priviri. Mă studiază îndelung și dau verdictul:

-Uite-o și pe asta, după ce că e o pălugă mai poartă și tocuri.

Tot comentariul într-o splendidă limbă română care mi-a provoacat instantaneu dor de ţară. N-am zis nimic, dar am avut grijă ca la casă să fiu fix în spatele lor. Le las să-şi împacheteze cumpărăturile în linişte şi apoi le urez:€

-O zi bună va doresc, m-am bucurat să aud românește.

Au înțepenit şi când s-au dezmeticit au făcut stânga-împrejur și au zbugit-o repede afară, cu râsetele mele pe fundal.

Am o cunoștință, tot român, care lucrează că ospătar pe o navă de croazieră ce se tot fâțâie prin Caraibe. Omul într-o seară era exasperat de niște turişti cusurgii, care aveau câte ceva de obiectat de la cum stă gheaţa in pahare, până la culoarea şi textura şerveţelelor. De nervi, îi varsă din greșeală unuia un sos roşu si suficent de cleios pe nădragii prețioși. Cu gândul că de la masa respectivă a pierdut bacşişul tradiţional, de la sfârşitul croazierei, se străduia mai dreagă busuiocul şi să îi șteargă ăluia pantalonii. Nervos, scapă printre dinți o „zicală” profund româneasca: f***-ți sosul și pantalonii mă-tii. Pasagerul îi spune că e ok și pleacă să se schimbe. La sfârșitul croazerei chelnerul nostru se duce la masa lor și încearcă să se mai scoată cumva, într-o engleză impecabilă. Pătatul pe nădragi îi întinde un plic din care se ițeau niște verzișori și îi spune zâmbind tot, că și familia lui vine din România și i-a plăcut la maxim să audă o înjurătură românească. A fost cel mai mare bacșiș de pe sejurul ăla.

Eram într-o sală de așteptare, în Italia, împreună cu o prietenă. Toată sala era goală, goluță. La un moment dat intră o tipă și se așează fix lângă ușă. Lumea intra și ieșea pe acolo, dar nimeni nu se așeza, doar se perindau spre autobuze. Aia super nervoasă, în loc sa se aşeze oriunde altundeva, înjura cu spor de fiecare data când intra cineva și nu închidea ușa. De parcă atunci când mergi la gară sau în stația de autobuz te gândești să mai închizi o uşă care ar trebui să se închidă automat. Enervată de „cazzo” şi „culo” care însoţea orice intrare sau ieşire a cuiva, îi spun prietenei mele, în română:

-Dar tampita mai e și asta de nu o duce capul să se mute pe alt scaun, stă acolo și înjură că toanta.

Două minute mai târziu îi sună telefonul și răspunde la el:

-Da mămică, mai am un pic și pliec. Şi matali şie mai faşi?”.

Apoi s-a ridicat și s-a mutat pe alt scaun. De înjurat nu a mai înjurat.

Voi aveţi ceva întâmplări cu vorbitul în română, de prin locuri unde nu v-aţi fi aşteptat să vă înţeleagă cineva?

megaphone

Foto by Flickr