Dupa ce ne nastem, singura certitudine pe care o avem in viata, este aceea ca vom muri. Cu toate acestea, crestem si ne dezvoltam, cu moartea, ca subiect tabu. Cu frică si superstitii inutile. O sa incerc sa sparg un pic aceste limite.

E o zi obisnuita, la birou. Se face ora 15.00 si te gândești cu groaza ca ai ramas fără tigari si ar cam trebui sa iesi sa infrunti gerul, ca sa linistesti pardalnica aia de lipsa de nicotina.

Iti suna telefonul. Vestea pe care o primesti, te lasa in stare de soc. Scuturi capul si te întrebi daca e o glumă proasta. Plânsul prelung de la celălalt capăt al firului, iti confirma ca nu este. Socul este infernal pentru ca ABSOLUT nimic nu anunta asta. E pur si simplu ca un trăznet. Tatăl meu a murit râzând, la masă. Intr-un minut.

Ai ajuns in punctul asta. Mai devreme sau mai tarziu, toti il trăim. Părintii nostri, din nefericire, sunt muritori. Dar ce faci când te ia asa, pe neasteptate? Cand ai pe cineva drag, care se luptă cu vreo boala ani de zile, poate te mai astepti, desi vrei sa amani momentul despărțirii. Dar asa, cum o duci?

Pai te urci la volan si pleci spre Vâlcea. Prima jumatate de drum plângi si te descarci, singur, doar cu zgomotul motorului. Apoi încerci o depăsire si iti dai seama ca din cauza lacrimilor, era sa faci accident.

E primul moment cand iti spui ca nu ar folosi la nimic sa mori si tu. Iti mai aduci aminte si ca nu ai cauciucurile de iarna, pe masina. Si atunci te calmezi. Amani plânsul pentru momente in care ti-l permiti.

Telefonul suna întruna. Vestile rele circula repede. E singura consolare pe care o ai în momentele astea. Cand vezi cati oameni se gandesc la tine. Si, macar încearcă, sa te sustina. Dar tu esti acolo, cu gândurile tale. Si încerci să le trimiti in alta parte.

Ajungi acasă. In locul pe care atatia ani l-ai considerat a fi “acasă”. Tot ce pot sa va spun este ca nu conteaza varsta. Oricare ar fi ea, tu te vei simti ca un băietel dezorientat, care-si vede tatăl pentru ultima oară. Si plângi.

Apoi se întâmplă ceva ciudat cu tine. Te uiti in jurul tau si vezi ca toata lumea plânge. Abia atunci realizezi ca nu ai cum sa mai cedezi. Ca toti ceilalti nu asta asteaptă de la tine. Din momentul acela ei pot sa plângă. Nu si tu. Tu poti doar sa-i tii in brate si sa-i lasi sa se descarce. E seara în care te-ai despărtit de părintele tau. De acum, tu esti cel pe care se bazează toti cei din jur. Toti cei care au voie sa plângă.

Poti s-o mai faci si tu, seara, in linistea capelei, cand nu te mai vede nimeni si-i mângâi tamplele carunte.

image

Sursa foto