Pe vremuri, cand lucram la o firma de asigurări (cea al carei nume se regăsește în prescurtarile profesiei absolventilor de Politehnică) unul dintre primele lucruri pe care ni le-au băgat în cap, a fost asta: e important sa stiti sa obtineti un răspuns negativ de la potentialii clienti.
Pe moment, nu am inteles. Cum vine asta? Dar ne-au explicat tot ei. Un raspuns negativ o sa te scutească de multe drumuri si telefoane inutile. Răspunsurile de genul „poate” si „ma mai gandesc”, pe lângă sperantele false pe care le creează, conduc si la cheltuieli nedorite. Iar de cele mai multe ori, se transformă tot intr-un „nu”, dar dupa ce ti-au mâncat ceva vreme nervii si banii.
In practica s-a adeverit ca totul era perfect justificat. In momentul in care omu’ iti spunea clar si răspicat „nu” (si rămânea la fel de ferm dupa ce aplicai pe el toate tehnicile alea cretine de depăsire a obiectiilor) il taiai frumusel din agenda si treceai mai departe.
Nu va pot descrie dezamăgirea si falsele sperante pe care ti le creau nehotărîții. „Da, imi place ideea, dar trebuie sa vorbesc si eu cu sotia (sau sotul)”. Ei bine, daca puneai botul la asa ceva, pe ăstia ii raportai în sedinte, ti-i luai în considerare la bonus. Pe scurt, ii treceai la plusuri.
Eronat. Dupa ce se consultau cu partenerii de viata, urmau alte si alte motive de amânare. Care mai de care mai diverse si gogonate. In functie de imaginatia respectivilor. „Fii-meu a facut febra”, „Mi s-a stricat masina”, „A murit bunica” (ah, decesele erau întotdeauna ale unor rude mai îndepărtate. Oamenilor le e frica sa mintă pe teme d-astea, cand e vorba de apropiati), „M-au răpit haiducii si sunt sechestrat undeva in Codrii Vlasiei, dar mai vorbim ca ma intereseaza”.
Abia dupa patru-cinci amânări de genul ăsta, urma sa nu ti se mai raspunda la telefon. Si sa te prinzi si tu ca trebuie sa-l tai din agenda. Numai ca nervi, numai ca înjurături, numai ca dezamăgire. Si atunci nu era mai simplu si util un ” nu” obtinut la vremea lui?
In lumina evenimentelor recent si neplăcut apărute în viata mea, m-am lovit de ceva asemănător.
Dupa cum probabil stiti, ai mei au un câine. Un laborador negru. Un catel alintat si crescut ca membru al familiei, cu drepturi depline. Pe care il scotea afară, taica-meu. Doar ca tata nu mai este. Iar mama, nici nu concepe sa-l dea pe Bruno. Cel putin nu acum, cand este îngrozită de faptul ca va ramane singura.
Problema este ca nu il poate scoate afara. Câinele nu este dresat, nu raspunde la nicio comanda si trage în lesă cu forta. Ar da-o pe jos la prima pisică apărută. Iar la prima catea in călduri, ar si trage-o dupa el o jumatate de cartier.
Pana la urma am gasit o solutie. In bloc aici mai vine un băiat crescut la orfelinat, care rezolva diverse probleme minore de-ale vecinilor. Scoate si el un banut si lumea e multumită. L-am contactat pe asta si m-am inteles cu el sa vină de trei ori pe zi, sa-l scoată pe Bruno. Retineti, pe bani. Nu i-a cerut nimeni sa faca asta pro bono. Maica-mea e dispusă să renunțe la o suma bunicică, din pensia ei, ca sa pastreze câinele. Uite, va si zic. E vorba de 10 lei pe zi. O fi mult, o fi putin? Cert e ca sunt 300 de lei pe luna, iar maica-mea a fost profesoară, nu ofiter de transmisiuni sau parlamentar. Deci e vorba de o pensie care de-abia ii permite sa trăiască.
Băiatul ala s-a declarat multumit de suma si am batut palma. Sâmbătă dimineata trebuia sa vina, sa intre in pâine. Numai ca nu a venit. Si nu numai ca nu a venit, dar nici nu mai raspunde la telefon. Adică cineva raspunde, dar este un prieten. Pentru ca: „Vali nu e aici. Si-a uitat telefonul la mine”. Si uitat a rămas.
Vali nu si-a mai recuperat telefonul. E la prietenul ala si acum. Oare cum se descurcă Vali fara telefon? Si-o fi luat altul? Eu o sa-l mai sun. Nu de alta, dar chiar ma intereseaza cum a iesit Vali din necazul asta. E neplăcut să rămâi fara telefon. Si cu atat mai nasol, cand stii ca l-ai lasat la un prieten, dar lucruri aflate dincolo de puterea ta, te impiedica sa-l recuperezi. De cacat.
Eu stau si ma gândesc. Ce l-a împiedicat pe labagiul asta sa spună că nu vine, oricare ar fi fost motivul? Dacă nu i-au convenit banii propusi, era mai mult decat simplu sa spuna ca vrea mai mult. Era treaba mea daca acceptăm sau nu. Iar in situatia de fata, obligatoriu i-as fi dat cat voia. Deci e atat de cretin, ca nici macar nu poate profita de o situatie unde el e cel care pune conditii. Nu nene, el a preferat sa fie bou si sa mintă.
Dacă i se părea sub demnitatea lui ce i-am propus, la fel doar deschidea gura si spunea: ” imi pare rau, eu am crezut ca doriti sa ma angajati consilier pe probleme de fisiune nucleara. Sunt in imposibilitatea de a va plimba patrupedul, deoarece intampin probleme prin prisma stării mele de sanatate”. Sau pe acolo.
Repet, oricare ar fi fost problema lui, nu avea decat de deschis gura si vorbit. El a preferat sa mintă si sa-si uite telefonul. De ce oameni buni? De ce suntem incapabili sa spunem „nu” sau sa spunem ce nemulmire avem? Cum pot eu sa ghicesc ce te freacă pe tine, daca tu nu deschizi gura sa-mi spui? Crezi ca sunt fucking ghicitor?
Cam asta cred eu ca se întâmplă la nivel micro, in această tara? Si se reflectă din plin, la nivel macro. Cel putin in domeniul serviciilor.
Salut Mihai si condoleante ! Cauta pe google ,, plimb caini ,, si pe facebook . la Cluj Functioneaza . Sunt persoane care nu au posibilitatea sa tina un caine si fac servicii de genul , ca sa poate sta alaturi de un patruped . Sau incearca sa postezi pe urmatorul site :https://doitfor.co/
doitfor – Live smarter by outsourcing your everyday tasks. Aici alegi orasul , pui jobul cu plimbatul si astepti oferta .Te descurci tu ca esti baiat mare ! Bafta sper sa reusesti !
O zi faina
@Sebi, multumesc! Da, am si scris azi. Avem o solutie de genul asta.