Luminita

Acu’, vad ca ma intreaba o gramada de lume ce s-a intamplat, dupa ce m-am intors la Barlad, la Luminita. Pai s-a intamplat cam asa…

Dupa ce i-am distrus toaleta “a buna” fetei, asa cum va povesteam, ne-am intors la nunta vara-mii. Nu-mi amintesc eu prea multe din ce i-am “balmajit” in noaptea aia blondei, dar sigur-sigur i-am explicat cum ca sunt student in Bucuresti, si i-am dat coordonatele unde poate sa dea de mine, in Grozavesti. Da’ i le-am spus asa sa fie, avand tot atatea sperante c-o sa o mai vad vreodata, cate are porcul de Craciun.

Cateva saptamani mai tarziu, ma intoceam de la cursuri, nerabdator sa ajung in camera, cu gandul sa trag un “festin” cu ceva cartofi prajiti pe resou. Mancarea noastra de baza. Nici nu intru bine in camera, ca ma ia in primire colegul meu:

– Bai boule, unde ma-ta umbli? Te-a cautat una buna rau azi.

Ha? Stai asa ce tot zice asta? Nu intelegeam ce vrea de la mine si cred ca mi-a citit asta, in privirea nitelus tampa.

– A fost o tipa aici, Luminita. Zicea ca e din Barlad si daca nu te-a gasit pleaca acasa. Ti-a lasat numarul de telefon.

Tan-tana! Ma cautase Luminita!!! La camin, in Grozavesti. Surpriza mea era totala. Pen’ca, nu stiu daca v-am spus cat era femeia de “buna”. Sau v-am spus ? Si pe langa constitutia devastatoare (bai, ati inteles ca era misto, da?) era si mai mare ca mine cu vreo patru anisori. Adica, bun, intelegeam socializarea la o nunta, dar sa ma caute pe mine, un pustan de nouaspe ani si rupt in fund de foame prin caminele studentesti? Inseamna ca era de facut “treaba”.

Dupa ce mi-am jurat ca nu mai calc pe la cursuri (uite ce oportunitati pierdeam din cauza scolii) am asteptat sa vad daca mai revine fata. Degeaba. Ah, poate nu v-ati dat seama. Vorbim de anul una mie noua sute nouazeci si doi, da? Deci sa nu va aud cu intrebari de genul: “de ce n-ai sunat-o pe mobil”? Pentru ca nu existau. De-aia!

Da’ las’ca am sunat-o, a doua zi, pe fix. Da, fusese in Bucuresti sa cumpere un televizor (nu va mai mirati, in anii aia, magazine care sa vanda televizoare, prin Barlad, erau mai rare ca parul pe broasca). Si daca tot avea adresa mea, trecuse sa “mai ne imprietenim”. Acu’, voua cum va suna asta? Da, asa mi-a sunat si mie.

Pai daca n-a fost sa fie sa ne vedem in Bucuresti, avea ceva impotriva daca faceam eu un drum la Barlad? N-avea. Dar daca ma duc, sa fie in week-end, cand sunt ai ei la tara. Da, da, normal. Si m-am dus.

Acum, daca tot am ajuns la Barlad, ii zic fetei sa ma duca la distactie. Sa iau si eu pulsul vietii de noapte din partea aia a Moldovei. Bineinteles, cum sa nu? Hai la discoteca.

Oameni buni, care ati mai fost prin locurile alea, aveti o idée despre cum arata Barladul azi. Deci, sper ca realizati cam cum se prezenta acum douasunu de ani. Discoteca era un fel de Camin Cultural, construita si utilata cam pe vremea cand Stefan cel Mare castiga batalia de la Podul Inalt.

Si asta nu ar fi fost nimic, ca eram obisnuit din Valcea. Dar eu eram acolo cu “artileria grea”. Ia faceti voi un exercitiu de imaginatie: geaca de blugi, cusuta cu ata fosforescenta (luati-o p-asta), parul lins pe spate cu gel (a la Rudolph Valentino) si CERCEL in urechea stanga! Ati prins imaginea?

sursa foto

Cam asa aratam eu cand am intrat in discoteca aia. Poate credeti ca exagerez, dar ma simteam exact ca la circ. Numai ca eu eram atractia serii. Practic, nu puteam sa interactionez cu nimeni, pentru ca oriunde ma duceam, se facea un cerc in jurul meu. Aia toti isi dadeau coate si se aplecau sa sopteasca treburi. Cinspe minute mai tarziu, eram déjà plecati. Nu de alta dar asa n-as fi vrut sa vad cum imi sta cu ultimul model de bata in cap. Sau sa probez vreun cutit intre omoplati. Cam spre asta se indrepta atmosfera.

No, totul a fost frumos si bine. 😉 Doar ca a parut o foarte mica problema. A doua zi dimineata. Cand s-au intors ai ei de la tara. Inopinat. Adicatelea pe neasteptate. Cre’ca de atunci nu-mi mai place “salata de bef”. Ca tocmai haleam cand au intrat parintii fetei. Si mi-a ramas salata aia in gat.

Taica-sau s-a dovedit om hotarat. Pe genul care nu sta la povesti. Si destul de istet. Adica a priceput dintr-o privire cam despre ce e vorba. Fie-sa i-a citit asta in ochi si-a zbughit-o cu gandul sa se incuie pe undeva. Nicio sansa. A interceptat-o omu’ in plin fuleu si pana sa deschida ea gura, déjà ii carpise cateva perechi de palme. Ca de injurat, incepuse dinainte. Si da-i si arde-o.

Am dat sa zic si eu ceva, da’ am primit feed-back negativ. Ceva gen, stai linistit, ca-ti vine si tie randul. Am aruncat un ochi pe geamul de la bucatarie. Cam mare distanta pana la pamant.

Pe cand imi ziceam, ca poate reusesc s-o sterg pe langa el, cand o mai obosi un pic, se intoarce norocul si pe strada mea. Printre lovituri il aud ca intreaba:

– Cine-i fa asta?

Ma pregateam sa-i spun ca nu sunt obisnuit cu acest fel de limbaj neacademic si sa-l invit sa nu mai foloseasca expresii licentioase, cand ii raspunde nimfa mea blonda:

– E varul Manuelei.

Hopa, asta a fost formula magica. S-a potolit taica-sau ca prin farmec. Daca eram varul Manuelei, cu siguranta tatal ei imi era unchi. Si pe el il cunostea toata lumea in Barlad. Nu se facea sa dai in nepotu’ lui domn doctor. S-a mai linistit treaba. Luminita a disparut rapid din peisaj. Omu’ nostru s-a dus pe balcon si-a a venit cu o damigeana de vin. A turnat in pahare:

– Sanatate fiule si noroc! Nu te supara pe mine, n-am nimic cu matale, pari baiat bun. Da’ ma enerveaza fii-mea asta…

Jumatate de ora mai tarziu, eram déjà in tren.

sursa foto

P.S. Am uitat sa va spun: da, Luminita era foarte “buna”! Dar, fratilor, trebuia s-o vedeti  pe sora-sa!!!