1,918 cititori

Cum ar fi arătat fața lumii azi

Îmi pare rău că nu a existat dintotdeauna rețeaua de socializare a lui Zuckerberg. Tare mișto ar fi fost să fi avut Facebook chiar din momentul în care tatăl tâmplarului îi scotea coasta aia blestemată lui Adam. Nu de alta, dar sunt convins că fața omenirii ar fi arătat cu totul altfel dacă like-urile ar fi existat de când lumea.

Cui i-ar mai fi ars de înmulțirea speciei după ce Eva trântea o chestie de genul: “de ce nu mi-ai dat like la poza cu șarpele și mărul??? Tu nu mă mai iubești!”. Și cu asta scandalul era gata. Spre seară Adam își trecea la statusul relației “it’s complicated” și trebuiau inventați alți doi strămoși primordiali, că ăștia mai făceau sex poimarți după un așa afront.

Continuarea

3,807 cititori

Și replica zilei de ieri merge la

Ofițerul de serviciu de la Secția 14 Poliție.

Ieri, în timp ce făceam procesul verbal de predare-primire al unui portofel găsit la metrou, am avut inspirația să le citesc ofițerilor de serviciu comentariile de pe Facebook care-mi spuneau să nu cumva să mă duc să-l predau la Poliție, pentru că poliția o să facă orice cu el mai puțin treaba pentru care e plătită. Inclusiv că o să-i fure banii omului și-o să-i dea mumu.

După ce le-am citit polițiștilor vreo două-trei comentarii în care feisbucarii mai aveau puțin și se dădeau cu curu’ de pământ numai să nu mă duc la secție degeaba, unul dintre ofițeri și-a scos cascheta, s-a scărpinat lung în creștetul capului și m-a întrerupt brusc:

– Auziți, dar dacă suntem chiar atât de proști de ce sună la 112 când li se intâmplă ceva?

Am râs cu zgomot. Chiar, de ce oare?

P.S. Citiți comentariile de la postare. O să vă minunați.

P.P.S. Cu portofelul s-a rezolvat cât încă eram la Secția 14. Au venit oamenii după el și cu asta basta. Bine, au avut mare norc și că n-au apucat polițiștii să le fure banii. Gizăs fucking craist!

mihai_vasilescu_gura

2,587 cititori

Ce mi-a plăcut (săptămâna 59)

Cel mai mult pe lumea asta îmi place când e cald și soare de luni până vineri și în weekend o ardem hipsterește pe frig și ploaie. Not!

Mă rog, luați de citiți articole de pe bloguri dacă tot ne-a sticat bărbosu’ sfârșitul de săptămână:

  1. Despre viaţa la ţară şi stresul la cocoşi;
  2. Am râs bine de tot;
  3. Criza ordonanţelor de urgenţă, văzută de un simplu cetăţean;
  4. Iar am râs bine de tot;
  5. Cum știi dacă mireasa este curvă;
  6. Acolo umbli ca să nu mori. E simplu;
  7. Ciorbă de lobodă cu mărar, omletă și final fericit;
  8. Barbatii pe care nu i-am avut;
  9. Și eu;
  10. Am râs cu lacrimi;
  11. Well… (Am rezistat zece minute la Premiile Gopo. Au românii  din industria tv așa o chemare extraordinară pentru a NU face show, ceva de speriat);
  12. Cand ti se spune pentru prima data in viata: „Sarut-mana!”
  13. ÎPS Teodosie, marș d-aici, lepră comunistă (vă rog să citiți comentariile);

mihai_vasilescu_citit

5,327 cititori

Era cât pe ce să mă umplu de lumină și iubire

Text scris de Elena.

La unul dintre textele pe care le-am mai scris pe-aici, am primit un comentariu care mi-a deschis ochii și m-a învățat să văd viața altfel. De fapt, e numit pe nedrept “comentariu”, este o adevărată lecție de dezvoltare personală în câteva rânduri:

“Mi-ar plăcea ca autoarea să scrie și despre cele spirituale, să arătăm și importanța unei vieți creștine, căci indiferent cât de mult ne bucurăm în această viață, de copii, nepoți, citit, plimbări și altele frumoase, toate acestea sunt temporare și trecătoare, într-o zi vom adormi și atunci urmează adevarata viața plină de lumină si dragoste”.

Nu că e înălțător și aspirațional? Continuarea

4,342 cititori

Copiii trebuie pedepsiți sau nu?

Pentru maică-mea, să vin acasă cu orice notă sub opt, însemna dezastru. Șapte era de neconceput, iar despre notele de la șase în jos nici nu mai are rost să discutăm. Practic pentru ea nu existau. Decât să-i zic c-am luat un șase, mai bine o rugam frumos să se sinucidă. Rezultatul oricum ar fi fost cam la fel. Laitmotivul era întotdeauna același: “Nu ți-e rușine? Mă știe tot orașul. Cum mă mai întâlnesc eu pe stradă cu profesorii tăi? Poponea (profu’ de mate din generală) mi-a fost elev, cum mai dau eu ochii cu el acum?”. Lesne de înțeles că n-am avut niciodată curajul să-i dau singurul răspuns care-mi venea de fiecare dată pe buze: mi se fâlfâie de ce zice lumea.

Continuarea

6,085 cititori

Cum e cu parentingu’ modern când îți prinzi copilul fumând?

Toată adolescența mea, ba chiar și mulţi ani după, m-am certat cu taică-meu pe tema fumatului. Efectiv nu se putea obișnui cu ideea că fumez și mă ardea pe unde mă prindea. Mă mir că n-am dat naiba foc la casă ascunzând chiștoacele de țigări. Mă rog, ca orice fost fumător care se respectă nu voia să accepte în ruptul capului că altcineva de pe lumea asta mai simte nevoia să fumeze. Doar știți că ăștia care s-au lăsat sunt cei mai răi, nu? Unde mai pui că “altcineva” mai era și fiu-său. Așa că mă ţinea numai în pedepse stupide și tot tacâmul. Ai fumat? Nu-ţi mai dau mașina. Ce legătură avea sula cu prefectura? Dar, na, ăsta era taică-meu, nu mai aveai cum să-l schimbi.

Continuarea

4,813 cititori

Cum să-ți resetezi complet creierul în doi pași simpli

În mod normal nimeni nu vrea aşa ceva. Dar sunt situaţii în care poate ai nevoie de un restart, de un nou punct zero, să-ţi dezactivezi complet sinapsele şi s-o iei de la început. Iar treaba asta în mod normal pare destul de dificil de făcut dacă nu ai la îndemână instrumentul băieţilor din “Men in black”.

Ei bine, dacă vă vine să credeţi, am găsit eu metoda. Accidental, ce-i drept, dar o grămadă dintre marile invenţii ale omenirii au apărut din greşeală, nu? E atât de uşor cum nici nu vă imaginaţi. Iar rezultatul final este un creier nou-nouţ, resetat complet şi neted ca un fund de bebeluş. Practic e ca şi cum te-ai naşte din nou, doar că de data asta deja ştii să mergi, să mănânci, să bei şi să f*ţi. Usual stuff.

Continuarea

5,567 cititori

De ce le e frică bărbaților

După cum bine se ştie, noi bărbații am dus în toate timpurile războaiele planetei ăsteia, tot noi le ducem şi-acum. Sau nu credeţi că tot război se cheamă și lupta pentru cel mai bun loc de parcare din faţa blocului? Aveţi impresia că dusul gunoiul după zece seara e vreo joacă de copii? Jumătatea de zi pierdută să repari “priza aia care atârnă de trei luni” nu credeţi că e tot un fel de bătălia de la Waterloo la scară mai mică? Curajul sublim cu care storcim păianjenul cel rău care v-a făcut să plângeți, nu tot din vănătorul ancestral care zace în noi vine? Şi modul în care scoatem smartfonu’ din buzunar, nu credeți că aduce a John Wayne? Da, nouă nu ne e frică de nimeni şi nimic. Ăăă, cu foarte puţine excepţii. Fix cele de mai jos, pentru că nu există războinic curajos care să nu se teamă de:

Continuarea

6,845 cititori

Viața e a ta

Am făcut sâmbătă o chestie pe care îmi doream de ani de zile s-o fac. Dar știți cum e, mereu găsim motive să amânăm exact chestiile care ne plac. Pentru că putem.

Ce-am făcut? Păi am fost la un curs de conducere defensivă la Academia Titi Aur. Trebuie să vă mărturisesc că m-am dus oleacă neîncrezător, cel puțin în ceea ce privea partea teoretică a cursului. Eram convins că iar o să ascult vrăjelile alea cu „nu apăsa pedala de accelerație” sau „majoritatea accidentelor se produc din cauza vitezei excesive”.

Continuarea

2,606 cititori

Ce mi-a plăcut (săptămâna 58)

Să citim niște articole de pe bloguri, zic.

  1. Omul, niciodată mulțumit (musai trebuie să joc la loto);
  2. O copilărie în care să ai și parinți;
  3. Nu asta am vrut să spun;
  4. Ce-am mai râs. Amar.
  5. Zorba din Alep;
  6. Un om îngrijit;
  7. Concluzii după un an de România;
  8. Cătălin Rădulescu, acest cancer al societății românești;
  9. Nu-s de acord, dar omul are un punct de vedere;
  10. De unde poți cumpăra copii dacă ești poponar;
  11. Mică antologie de kitsch în muzica românească;
  12. Epidemia despre care nu spun nimic adepții Oliviei Steer. Noi ceilalți, numărăm morții;
  13. Efectul “mno”;
happy child little girl with glasses reading a books

happy child little girl with glasses reading a books

3,872 cititori

Eu am ucis serbările școlare

Habar nu am cum mai stau lucrurile acum, dar cândva în școli exista un obicei odios: serbarea cu participarea extraordinară a părinților. Și când zic “odios”, mă refer la faptul că pot să înțeleg genul ăsta de manifestări “artistice” la grădiniță sau în clasele 1-4. Dar să obligi niște găligani și niște aproape femei de clasa a șaptea sau a opta, indiferent că au sau nu vreo brumă de talent, să-i urci pe o scenă improvizată și să-i pui să recite rahaturi de față cu toți părinții colegilor lor (ba uneori erau veniți și de la alte clase), nu mai are nimic de-a face nici cu serbarea, nici cu actul artistic, nici măcar cu bunul-simț. Ci cu ridicolul în stare pură.

Continuarea