Am văzut copii fericiţi

Săptămâna trecută m-am lămurit că în ţara asta nu se vrea. Am fost într-un loc care m-a dumirit pe deplin că, dacă s-ar vrea, s-ar face. Dar, aşa cum ziceam, nimeni nu vrea. Iar aici mă refer la autorităţi, la guvernanţi, la factorii de decizie. Ei nu vor. Pentru că materie primă (a se citi copii) există din belşug, dar nimeni nu vrea s-o utilizeze, nimeni nu vrea s-o prelucreze, s-o şlefuiască şi să scoată produse finite bune. Cel mult se ridică din umeri şi ni se arată buzunarele goale, în timp ce pe gură ni se spune acelaşi lucru pe care-l auzim de 25 de ani: nu avem cu ce.

Spre nenorocul lor, al diriguitorilor acestei ţări, mai există câte o iniţiativă privată care demonstrează exact contrariul: totul e să vrei, că se găsesc resurse. Şi mă refer aici la cei de la OMV Petrom, care au dat drumul la o treabă extraordinară cu proiectul Ţara lui Andrei, din care face parte mai nou România Meseriaşă. Am fost acolo şi am văzut. Timp de două zile am făcut parte din Tabăra Meseriaşilor şi mi-am format o idee clară despre ce reuşesc oamenii ăştia.

Partea cea mai mişto este că acolo, în tabără, am avut o libertate de mişcare totală. Puteam sa-mi bag nasul abolut peste tot, nimeni nu-mi zicea nici dă-te mai încolo. Adică exact ce-mi place mie cel mai mult.

Şi am văzut nişte copii fascinaţi de tot ceea ce li se întămplă. I-am simţit absolut implicaţi şi bucuroşi că sunt acolo. Şi cum naiba să nu fie aşa? Eşti elev la un liceu cu profil mecanic, da? Toată ziua auzi numai despre culbutori, chiulase, caroserii, parametri de consum şi altele de acelaşi gen. Păi nu-ţi pică faţa când îl găsesti în tabără pe Gabriel Onofrei? Care te mai ia şi la el la atelier, unde te lasă să-ţi faci de cap cu maşinile şi toată aparatura lui. Vă spun eu, copiii ăia mâncau norii doar-doar să-l impresioneze. Şi nu numai că au reuşit, dar l-am văzut pe Onofrei cu lacrimi în ochi, deşi pare genul care plânge doar când îşi scapă o piatră de moară pe tibie. Iar el părea să aibă tibiile întregi.

E posibil să aveţi impresia că exagerez. Nici pomeneală. Copiii ajung în Tabăra Meseriaşilor pentru că-şi doresc asta. Ştiu de la bun început ce-i aşteaptă, din momentul în care trimit scrisoarea de intenţie. Pentru că există nişte criterii de slecţie, nu sunt luaţi la întâmplare sau pe vestitele „pile”. Ca să vă lamuriţi, vi le-am scris aici:

-Veniturile pe membru de familie (nu vreau să vă spun cât şi nici nu ar fi corect, dar îți crește tensiunea instant când auzi că exista oameni care pot trăi cu atât de puţin şi-și mai întreţin şi copiii la şcoală);
-Situația școlară (pentru că, da, trebuie să demonstrezi cumva că meriţi, nu numai că vrei, să ajungi în tabără);
-Argumentele scrisorii de intenție (să explici de ce-ţi doreşti);
-Scrisoare de recomandare a profesorului (nu mai este nevoie să explic);

Și totuși, de ce „trag” tare ăştia mici în tabără? Păi primul motiv ar fi cel pe care tocmai vi l-am spus. Fiecare serie găseşte la faţa locului o vedetă din domeniul în care activează. Mecanicii auto s-au întâlnit cu Gabriel Onofrei. Seria următoare, elevi de la şcoli cu profil de bucătari, urma să lucreze cu Chef Cezar Munteanu. Tot aşa se defăşoară lucrurile și la seriile de frizeri şi cele de croitori.

Iar al doilea motiv, la fel de puternic, este bursa. Primii cinci elevi din fiecare serie (20 în total) primesc o bursă de studii, care va fi acordată pe perioada unui an şcolar. Cum se stabilesc cei cinci? Foarte simplu: testare în ultima zi a fiecărei serii. Cred că oricine ar „trage” să se facă remarcat în condiţiile astea, nu?

Să vă mai spun şi că, din cauza situatiei materiale, erau acolo copii care nu fuseseră într-o tabără niciodată? Aveţi tabloul complet acum.

M-am lungit mult si nu mai stau să va povestesc cât s-a plâns la plecare de exemplu. Elevi, profesori, organizatori şi voluntari îşi amestecau lacrimile de-a valma în curte. Numai Onofrei stătea într-o parte şi se prefăcea că i-a intrat ceva în ochi. Nu-i intrase.

Nu vă mai zic nici cum şi-au făcut surprize unii altora la petrecerea din ultima seară. Pentru că-s lucruri normale într-o comunitate care împarte şi bune şi rele timp de o saptămână.

În schimb, o să vă spun ce aş face eu în plus. În condiţiile în care 90% dintre școlile profesionale au dispărut în ultimii 20 de ani, iar România resimte lipsa forței de muncă bine pregătite, mi-aş vedea interesul şi aş merge un pic mai departe. Sunt OMV Petrom, da? Deci am nevoie de oameni bine pregătiţi în toate domeniile în care activez. De ce să nu mi-i asigur încă de pe perioada studiilor? De ce să nu fac tot posibilul să ştiu că vor ajunge la mine „în curte” cei mai buni mecanici auto şi cei mai tari operatori sondori? Aşa că aş transforma bursele de studii anuale, în burse de studii pe toată perioada liceului. Bineînţeles, condiţionate de rezultatele şcolare. Dar eu, OMV Petrom, aş avea drept de preemţiune la terminarea şcolii, atunci când bursierii vor trebui să se angajeze. Şi uite aşa m-aş alege an de an cu cei mai buni din generaţia respectivă. It’s a win-win situation.

P.S. Vedeta incontestabilă a taberei a fost un puşti de 16 ani, Matei, care cred că cel mai mult pe lumea asta şi-ar fi dorit să fie ubicuu. Pur şi simplu suferea din cauză că nu poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp, ca să le facă el pe toate. Acelaşi puşti care m-a lăsat cu un nod mare în gât când l-am auzit spunând că părinţii lui sunt surdo-muţi şi el nu ştie ce însemnă să-ţi spună mama „te iubesc”. Şi eu ca eu, dar fetele ieşeau plângând din sala în care vorbea Matei.

P.P.S. Aveţi aici un interviu cu Mona Nicolici, şefa departamentului de sustenabilitate al OMV Petrom, cea care a facut posibilă realizarea proiectului România Meseriaşă. Poate o să vă lămurească mai mult decât am facut-o eu.