Credinţa, această superstiţie şmecheră

Guest Post by Ana R.

L-a apucat pe Mihai vorbitul despre religie și școli. Văd tot mai des dezbătută tema și sincer cred că, de fapt, toți trăim într-o confuzie totală a conștientizării propriei spiritualități. Habar nu avem unde începe Darwin cu știința și unde termină de citit bunica din Biblie.

Toți spunem că variantă asta a religiei e o glumă leșinată, nu are nici acoperire istorică, darămite acoperire spirituală. Așa o amestecătură de învățăminte contradictorii numai în Biblie citim. Să întoarcem obrazul, dar să luăm la nevoie sabia, să iertăm dar să surghiunim în același timp. Nu mai spun de habotnicii îndobitociți care îţi pot explica oricând că televizorul, fardurile și dansul sunt lucrăturile diavolului. Cardul de la bancă e bun când îți dă bani, dar la ăla de sănătate precis şi-a bagat coada necuratul.

Primul șoc legat de religie l-am suferit în copilărie, când am văzut poză cu Iisus pe un nor și am întrebat cum de reuşeşte să stea el aşa. Răspunsul a fost extrem de dur și bruscant pentru minţişoara mea de copil, din gama „crede și nu cerceta“. Mi-am înghițit întrebarea și am înțeles că nu e de joacă în domeniul ăsta.

Pe parcursul adolescenței și tinereții am oscilat între sentimente contradictorii legate de propria spiritualitate. La modificarea că înghiţeam multe obiceiuri pe principiul „daca toți strămoșii mei au făcut asta să nu mă dau eu mai desteapta“.

În facultate m-au apucat comparațiile între drept și religie și am realizat touşi rolul educativ al Bibliei. Adică măcar a reușit cărţulia să facă o mare parte din umanitate să treacă de la dat în cap vecinului pentru doi arginți, la conștientizarea noțiunilor de „bine” şi „rău”. Dar cam atât, că în rest mai mult te enervează ca text cu stilul dezlânat, neconcordanța istorică și imposibila aplicare, în fapt, a tuturor cutumelor. Nu mai pomenim de spălarea de creier și crimele monstruase comise în numele „dreptei credinte“. De fapt, cred că asta ne enervează cel mai mult, imposibilitatea religiei de adaptare la secolul asta. Adică ce impact poate  să mai aibă ritualismul ăla cu icoane învârtite și ode repetate la intervale regulate, asupra psihicului unui om care crește și se dezvoltă în societatea actuală?

Cam cât de impresionat de contactul cu biserica, mai poate să fie un copil care are acces la tablete, jocuri și tehnologie palpabilă și ușor de înțeles? Sau de cântecul fals al unui preot și de faptul că acolo este vorba despre orice altceva decât despre ce simte el în suflețelul lui, legat de Doamne Doamne.

Părinții jenați de propria neștiință și confuzie dau o educație și mai alandala copiilor, amestecă percepte din Biblie cu explicatii ştiinţifice, le mixează bine și le asezonează cu un strop de „aşa trebuie“ sau „aşa se cuvine”. Copiii ăia cred ca pe părinţii lor i-a lovit ceva în tărtăcuţă, dacă s-au apucat să le povestească despre heruvimi si serafimi, între doua explicaţii legate de stratosferă şi mişcarea planetelor. După astfel de lecţii, copilul are privirea maimuței, dar călăre pe manualul de religie.

Noi înșine, adulții, suntem jenați de subiect, pentru că oscilăm între știință și ritualism. Adică nu prea credem povestea cu tâmplarul dar facem pomana de şase luni a bunicii și împarţim în stânga şi în dreapta hainele raposatei, ca sa aibă cu ce se îmbrăca pe lumea cealaltă. Ne mărităm cu voal și băgam un „Isaia dănţuieşte“ în fața altarului, chiar dacă nașa e în „perioada aceea a lunii”. Acceptăm cu resemnare că o proaspătă mamă nu are voie după naștere în biserică și nici afară din casă fără slujbă, pentru că e considerată impură. Deși, tot ei spun că nașterea te spală de păcate. Mâncăm de post, dar putem înjura liniştiţi in trafic. Iar acest gen de contradicţii poate continua la nesfârşit, pentru că  noi ne stabilim propriile limite ale credinței și trăim toată viața cu ele, deși nu suntem capabili nici măcar să le explicăm. Spiritual suntem mai pierduți în spațiu decât maimuța lui Darwin, în schimb evocam numele Domnului, de fiecare dată când limitele noastre umane nu ne arată o soluție imediată.

În definitiv, ce pretenții să avem de la noi, oamenii obișnuiți, dacă ditamai parlamentării se îmbăiază cu mir și bat mătănii cu sutele, atunci când se aude pe fundal un clinchet de cătușe.

Nu suntem siguri de aportul educativ al religiei asupra copiilor noștri, dar dacă e să li se spună ceva cu Doamne-Doamne, sigur e de bine, măcar preventiv. Ipocrizia noastră este clar mai mare decât spiritualitatea. Aia încă nu am aflat cu ce se mănâncă, preferăm lucruri palpabile gen iconițe, mir și mulți de „Doamne ajută!“.

Sursa foto