N-am plecat de foame

Articol scris de Claudiu.

…

Astăzi nu scriu ficțiune. Nu dau sfaturi – n-am fost niciodată bun la asta, și bănuiesc că nimeni care are nevoie de sfaturi nu le ascultă oricum, mai ales pe cele bune. Nu pun întrebări. Și, mai ales, nu vă oblig nici pe voi să vi le puneți; ați avut destule întrebări puse de alții, în numele vostru, de-a lungul vieții.

Astăzi doar scriu. Despre ultimii douăzeci și cinci de ani, petrecuți într-o țară în care, dacă mi-ai fi spus, înainte să plec, că voi ajunge, te-aș fi întrebat ce fumezi. Despre ce înseamnă s-o iei de la zero la propriu, cu mâinile goale și cu un CV pe care nimeni din Peninsula Iberică nu-l putea citi, și să-ți construiești, cărămidă cu cărămidă, o carieră și, până la urmă, o viață întreagă dintr-un morman de nimic. Douăzeci și cinci de ani par mult. Atât cât să te naști, să crești, să termini o facultate și să ajungi să regreți ce-ai ales la ea. Dar trec. Toate trec. Și abia când au trecut înțelegi ce n-ai vrut să înțelegi mai devreme: că viața ta are o limită, și că limita aia n-o negociezi tu. O negociază altcineva, în numele tău, fără să te consulte.

N-am să spun cum am ajuns aici – la modul strict biografic, cu nume, date și motive. Nu contează pentru nimeni, nici măcar pentru mine, deși din poveste ar ieși un roman gros, genul de roman pe care nimeni nu-l crede autobiografic pentru că pare prea aranjat ca să fie adevărat. Știți filmele alea cu mafioți italieni, cu onoare de familie și scene filmate în lumină de amurg toscan? Amatori sentimentali. România anilor 2000 juca într-o ligă complet diferită. Liga absurdului cotidian și-a corupției mărunte, aia de la ghișeu, nu de la vârf, unde nu știi niciodată dacă cel din fața ta îți cere mită sau doar te testează, dar profiți oricum, fiindcă n-ai altă variantă. Sau dacă ai, varianta e la fel de ridicolă și te costă mai mult timp decât plătește pe termen lung, așa că n-are rost să-ți bați capul cu ea.

Așa a fost plecarea: fără eroism, fără lacrimi, doar o socoteală rece despre cât mai poți suporta din ce cunoști.

Așa a fost și sosirea. Într-o localitate din Spania unde, coborând dintr-o dubă ticsită cu cutii de icre, putini de brânză și purcei afumați cărați peste cinci granițe de parcă erau relicve, se vorbea mai multă românește decât spaniolă. Cu accent de Ardeal sau de Moldova, cu iz de mici și de grătar de cârnați lipit de haine ca o amprentă genetică – dar românește. Am aflat mai târziu că exact asta e emigrația: nu pleci din țară, ci iei o bucată din ea cu tine, comprimată, concentrată, și-o instalezi acolo unde te oprești. O diasporă nu e altceva decât o Românie la scară redusă, cu toate defectele originalului, dar plătită în euro, dolari sau lire.

Așa a fost și primul job. Sau, mai corect spus, prima coborâre. Veneam dintr-o Românie unde lucrasem la radio. Aveam emisiunea mea, ascultătorii mei, un nume care însemna ceva. Nu spun asta cu mândrie. E doar un fapt, ca și cifrele de mai jos. Dar n-am plecat de foame. Am plecat de scârbă. Am plecat dintr-o dorință sinceră de-a trăi altceva. Mai bun, mai rău, nu conta, doar altceva decât ce știam deja pe de rost.

Văzusem estul sălbatic – cel din urma anilor ’90, cel cu privatizări dubioase și tranziții care nu se mai terminau. Voiam să-l cunosc și pe cel vestic, cu iluzia tipică oricărui om crescut la Est, că Vestul are reguli, și că regulile, spre deosebire de oameni, nu te mint. (Aveam să aflu că regulile mint la fel de elegant, doar că-n alte limbi). Genul ăla de dorință pe care subconștientul o traduce prin frustrare, prin nopți nedormite și prin gânduri cărora realitatea, din milă sau din lene, nu le dă decât un statut incert. Ca și cum ți-ar spune: „poate, dar nu acum, și poate nici tu”.

Omul e făcut să evolueze, zic filozofii, de obicei cei care n-au evoluat niciodată dincolo de catedră. De fapt, omul e făcut să se gândească la siguranță. La platitudine, până la urmă, la ipoteca plătită, la mașina fără rate, la duminica fără surprize. Riscul e mereu pentru altcineva. Până nu mai e. Până te trezești, într-o zi oarecare, că acel altcineva ai devenit chiar tu.

Am lucrat în construcții primul an. Știam vag cum arată o cărămidă, din poze, ca centaurii. Cimentul era pentru mine un concept la fel de abstract și de maleabil ca personalitatea umană: îl torni, se-ntărește, și după aia nimeni nu-l mai poate schimba, oricât ar vrea.

Oamenii din jur erau, și ei, mai degrabă un concept decât niște colegi. Majoritatea, români de la țară, veniți cu ultimul autocar și cu prima pereche de bocanci cumpărați vreodată. Mă simțeam printre ei cum se simte un pianist de conservator băgat cu forța la un concert de lăutari: îi disprețuiești din reflex, din educație, din tot ce ți s-a spus vreodată că înseamnă rafinament, dar nu le poți nega talentul, fiindcă talentul lor era unul pe care educația mea nu mi-l dăduse niciodată. Poate ei chiar știu să supraviețuiască acolo unde tu ai muri ca un fraier cu diplomă. Pentru că tu ai așteptări. Ei n-au decât obiective, și pe alea și le duc la capăt indiferent dacă mănâncă doar mămăligă săptămâni la rând. Poate chiar mămăligă cu brânză, dacă a fost o săptămână bună.

Asta a fost prima lecție, și a fost al naibii de dureroasă: când ai de pus cărămidă peste cărămidă, opt ore pe zi, cu praf de ciment în gât, faptul că l-ai citit pe Nietzsche te ajută cam cât o perucă pe capul unui chel. Adică deloc, dar te face să arăți puțin mai ridicol în timp ce nu te ajută.

Glumele lor mă scoteau din minți. Limbajul, la fel. Brut, simplu, direct la obiect, fără nicio pretenție de subtext. Eu eram obișnuit cu conversații elevate, cu filozofie, cu critică literară, cu semantică dusă la extrem, de genul celor purtate la o bere între oameni care cred că discută despre lume și de fapt discută doar despre ei înșiși. Ei erau obișnuiți cu un cârnat între două felii de pâine, la prânz, și cu tăcerea aia grea, mulțumită, a omului care nu simte nevoia să demonstreze nimic nimănui. Toată conversația se rezuma la grătarul și berea din weekend, și la cum să-l păcălească pe arhitect când venea să le controleze treaba, fiindcă arhitectul, ca orice om cu diplomă pusă pe perete, credea că un zid strâmb se vede doar cu ochiul liber al ignorantului.

Așa am învățat cum se mută un zid întreg, ridicat cu treizeci de centimetri mai la stânga decât trebuia: normal, de ce să-l dărâmi și să-l faci cum scrie la proiect, când poți să-l muți bucată cu bucată și să stai degeaba tot restul zilei, lăudându-te că ai rezolvat problema? Sau cum se zidește un coleg de viu, cât timp doarme la prânz, într-o cameră fără geam, ca să se trezească într-un întuneric absolut și să urle cinci minute bune înainte să înțeleagă situația. Culmea umorului, pentru ei. Și, recunosc, și pentru mine, după ce mi-a trecut spaima că poate chiar l-au lăsat acolo.

Asta era mica Românie din Spania. O lume aparte, cu regulile ei nescrise, dar respectate cu o strictețe pe care n-am mai văzut-o niciodată în birourile în care aveam să ajung mai târziu. Reguli poate mai reale, în ciuda glumelor crude, decât toate așteptările mele rafinate.

După aproape un an, m-am lovit de Spania adevărată, cea fără intermediari români, fără accent de-acasă, fără mila implicită a compatriotului. Am plecat din construcții la depozitul unui lanț de magazine de jucării. Fără acte. Muncă la negru, cum se spune, deși nu era nimic negru în ea. Era, de fapt, singura muncă complet transparentă din câte făcusem: munceai de la 7 la 7, primeai bani, nu exista nimic altceva de negociat.

A fost perioada în care am învățat cel mai mult, și cea mai mare parte din ce-am învățat n-avea legătură cu jucăriile. Am învățat ce înseamnă să conduci, de fapt, un depozit. Pentru că șeful oficial venea la șapte dimineața beat mort și nu era bun de nimic până pe la unsprezece. Moment în care, oricum, nu mai conta, fiindcă marfa plecase deja spre magazine, comandată și încărcată de mine și de oameni care, la fel ca mine, învățaseră să funcționeze fără șef. Am învățat ce înseamnă ca cineva să aibă încredere în tine chiar dacă ești un străin fără acte, fără istoric, fără nimic care să garanteze c-o să te prezinți a doua zi la muncă în loc să dispari cu marfa. Bine, recunosc. A avut si alcoolul rolul lui.

Din fericire, informatica nu-mi era chiar necunoscută, deși România era la ani-lumină de Spania pe atunci – vorbim de o perioadă în care „internet” era încă un cuvânt pe care unii îl pronunțau cu ghilimele în voce. Eram tânăr, dornic să învăț, dornic să-mi câștig locul într-o societate care-mi oferise o șansă. Nu chiar șansa pe care mi-o doream, dar un început, și începuturile, am aflat, rareori arată așa cum ți le imaginezi.

Au încercat să-mi facă acte. Au plătit avocați. Ei, nu eu, n-aveam din ce. Nu s-a putut, la vremea respectivă. Îmi lipsea un document pe care n-aveam cum să-l obțin la timp, un document dintr-o Românie care nu se grăbea niciodată să elibereze nimic mai repede decât absolut necesar. Lipsa lui a însemnat încă douăsprezece luni de așteptare. Douăsprezece luni în care am rămas, oficial, invizibil pentru un stat și vizibil doar pentru un depozit de jucării și un șef beat.

1 ianuarie 2007. România intră în Uniunea Europeană, și dintr-odată exist din punct de vedere legal. Am acte. Pot munci în Spania fără să mă uit peste umăr. A fost momentul în care viața mea a luat o curbă cam ca la drift. Brusc, necontrolat, cu roțile scârțâind, dar cu mașina, culmea, ținând drumul. Am scăpat cu bine. Complet amețit, dar cu bine.

M-a sunat un prieten, director la o revistă românească din Spania: editura la care lucra avea nevoie de un expert în informatică. Expert nu prea eram; știam să bag un cablu în fundul unei imprimante și să repornesc un calculator fără să-l arunc pe geam, ceea ce, la vremea aia, în mediul ăla, mă făcea aproape un vrăjitor. Așa că încep treaba… Uau! A durat două zile senzația de „am reușit.” A treia zi mă cheamă directorul și patronul editurii – mai exact omul care era amândouă deodată, cum se întâmplă des la publicațiile mici, unde funcțiile se-mpart nu după logică, ci după cine e disponibil – și-mi spune, fără nicio introducere: „De azi ești director tehnic!”

Încă un „Uau!” – de data asta cu un firicel de panică prin el.

Mai trec vreo două luni și pleacă directorul de distribuție. Șeful ne cheamă la o ședință să găsim soluții – aveam pe-atunci vreo opt reviste lunare și patru-cinci mii de puncte de distribuție, o rețea pe care n-o înțelegea nimeni în întregime, nici cel care-o construise. Cum am gura mare, n-am putut să tac la ședință și am încercat să dau soluții, entuziast, ca un idiot care nu știe încă regula de bază a oricărui loc de muncă: nu propune soluții dacă nu vrei să devii tu soluția. Când te mănâncă-n cur…

Replica șefului a fost imediată, ca și cum aștepta doar un pretext: „De azi te ocupi și de distribuție!”

N-am mai zis „Uau.” Am zis, în gând, ceva mult mai lung și mult mai puțin publicabil.

Patru ani mai târziu, optsprezece reviste mai târziu, cu un tiraj de 1,8 milioane de exemplare lunar – timp în care preluasem și revista românească, pentru că prietenul care mă adusese acolo plecase mai departe – am demisionat. N-am vrut. Chiar era un job bun, din ăla pe care ți-e frică să-l pierzi tocmai fiindcă știi cât de rar apar. Doar că nu mai mergea: editura se extinsese prea mult, cu reviste care sunau bine la ședințe și nu aduceau niciun ban în realitate, și lucrurile începuseră să scârțâie exact cum scârțâie orice construit prea repede, pe fundație prea subțire – o altă lecție din construcții, se pare, care se aplică și-n birouri.

Am avut norocul să negociez, cu câteva luni înainte, un contract de publicitate cu o companie de telecomunicații – multinațională, prezentă în 22 de țări, sediu central în UK, genul de companie ale cărei ședințe se țin în engleză chiar și atunci când în sală sunt doar vorbitori de spaniolă, din principiu. Reprezentanta lor era româncă. M-a sunat într-o luni să-mi spună că au nevoie de un marketing executive pentru filiala din Spania. Nu cumva eram interesat? Din greșeală, chiar eram – genul de greșeală pe care o faci o dată în viață și pe urmă construiești totul pe ea.

Miercuri mi-au trimis biletul de avion spre UK. Joi dimineața eram deja acolo, cu senzația clară că oricine din clădirea aia poate mirosi de la un kilometru cât de puțin obișnuit eram cu lumea aia. Toată ziua, interviuri cu tot ce mișca prin firmă – oameni cu întrebări despre „viziune” pe care le răspundeam cum puteam, din burtă, sperând că sinceritatea trece drept strategie. Pe la ora patru vine CEO-ul, îmi întinde mâna și-mi spune, fără dramatism, ca și cum ar comanda o cafea: „Bine ai venit în companie.” Luni mă duceam deja la noul birou.

Telecomunicații – cu ce naiba se mănâncă alea? Știam ce e un SIM. Acolo se oprea toată cultura mea în domeniu, undeva între „a existat vreodată un SIM în viața mea” și „habar n-am ce fac cu el.”

Trei ani mai târziu, filiala din Spania ajungea la primul milion de clienți, într-o piață unde bătălia de la Termopile era doar un argument nesemnificativ pe lângă concurența reală – acolo, cel puțin, spartanii știau cine-i inamicul. N-o să spun că am fost un pirat pe teritoriul meu și că am împărțit pumni și picioare în stânga și-n dreapta, cât am putut de tare. Dar așa a fost. Și mi-a ieșit bine – atât de bine, încât m-au trimis în România să deschid filiala, ca pe un fel de recompensă care semăna suspect de mult cu o pedeapsă.

Opt luni înapoi în țară, timp în care ajungeam acasă – pentru că Spania era casa mea, fapt pe care abia atunci l-am înțeles cu adevărat, prin absență, cum se-nțeleg majoritatea lucrurilor importante – o dată pe lună, un weekend, ca un amant clandestin al propriei mele vieți. Am căutat birouri, am negociat contracte, am angajat oameni, cărămidă cu cărămidă, de data asta fără ciment, dar cu aceeași logică: pui una peste alta, verifici să nu se strâmbe, și speri să reziste la vânt. Telecomunicațiile sunt un domeniu complicat: negocierile se poartă la niveluri la care nu te aștepți – servicii de informații, guvern, alte companii de telecomunicații pentru roaming, avocați care verifică și ultima literă dintr-un contract de parcă de virgula aia depinde soarta națiunii.

Am reușit. Filiala era funcțională, cu birouri în mai multe orașe și o echipă comercială completă, construită, ca de fiecare dată, din oameni pe care-i alesesem eu, pentru că ajunsesem să cred, greșit sau nu, că știu să recunosc talentul înainte să se recunoască el însuși.

Aici vine bomba. Mă sună din UK unul dintre cei mari: „Claudiu, dacă tot ai pus filiala pe picioare, nu vrei să rămâi tu s-o conduci?”

Nu știu dacă a fost o decizie proastă sau nu, încă mă mai întreb, din când în când, dar am refuzat. Eram de prea mulți ani în Spania, cu familie cu tot, ca să mă mai întorc, oricât de bună ar fi fost poziția, oricât de mult mi-ar fi flatat orgoliul gândul că cineva de la Londra crede că sunt indispensabil. Nimeni nu e indispensabil. Dar toți suntem, pentru un timp, convinși de contrariu.

Mi-am dat demisia. Între timp fusesem contactat de altă companie de telecomunicații, care avea nevoie de un director de marketing și vânzări. Avuseseră o campanie celebră cândva, genul de campanie despre care oamenii încă vorbeau, deși nu mai știau exact de ce. Dar patronii n-au știut s-o țină la nivel, au semnat câteva contracte proaste, și acum erau în declin. Le trebuia cineva care să-i învie. Condiții bune, mână liberă. Genul de ofertă care sună prea bine ca să fie doar bună.

Ce n-am știut atunci, și am aflat mai târziu, e că voiau doar să îngrașe compania ca s-o vândă, exact cum îngrași un porc înainte de Ignat, cu drag și cu socoteală, știind tot timpul finalul. Când m-am prins, am plecat. Între timp, o crescusem cu aproape 300%, în mai puțin de un an. Rețea comercială făcută de la zero, cu oameni pe care-i cunoșteam și pe care i-am adus eu în firmă, strategie de piață nivel Pirații din Caraibe, adică fără steag, fără reguli, dar cu hartă bună. Doar de aia lucrasem înainte exact în domeniul ăsta, la o companie cu același profil, dar cu mai mulți bani.

Oricum. După unsprezece luni și 300% creștere, am plecat. Eram șomer. Ce dracu’ fac acum? Depresie? Din plin – genul care nu bate la ușă, ci se mută direct în capul tău fără să întrebe. Dar nu de tipul care te împiedică să te gândești la soluții. N-a durat mult, din fericire – m-a sunat UK. Fosta companie avea nevoie de un director de marketing pentru Spania. Nu prea știam ce să fac, dincolo de evident. Dar negocierea e mama înțelepciunii, cum nu zice nimeni, dar ar trebui.

Așa că m-am întors la origini, în alte condiții, cu un director al filialei din Spania care mă ura din tot ce avea el pe post de plămâni de fumător înrăit – și avea mult de urât, la câte pachete trăgea pe zi. Dar nu mă putea atinge cu nimic, fiindcă lucram direct pentru biroul central din UK, ceea ce, în ierarhia oricărei companii mari, echivalează cu o imunitate diplomatică de care abuzezi discret, dar constant. Îmi păsa de el și de opiniile lui cam cât îmi păsa de vremea din Londra. Erau destul de proaste încât să merite ignorate din prima, și el era destul de ambițios încât să nu observe niciodată că-l ignor.

1,5 milioane de clienți. Peste alt an, aproape două milioane. Cifre pe care le spun acum repede, de parcă ar fi normale, deși la vremea aia fiecare mie de clienți nouă însemna nopți nedormite și telefoane date la ore la care doar insomniacii și disperații mai răspund.

Între timp, pe lângă marketing, mă ocupam și de audit – o meserie despre care nu știam absolut nimic, ca de altfel despre majoritatea meseriilor pe care le-am practicat vreodată, dar asta n-a oprit niciodată pe nimeni să mi le dea. În Spania, când ai un număr relevant de clienți în telecomunicații, Ministerul îți face un audit anual. Compania mea era pe punctul să ia o amendă zdravănă, când cuiva de la biroul central i-a venit ideea strălucită să mă pună pe mine să coordonez auditul. Probabil pe principiul că, dacă tot m-am priceput la telecomunicații fără s-o fi știut vreodată, o să mă pricep și la audit prin osmoză.

Habar n-aveam despre ce vorbim, mai ales că într-o dimineață primisem un e-mail cu tot textul următor: „Take a look at this.” Și un fișier atașat, complet gol, numit „Billing manual” – un gol atât de perfect, atât de elocvent, încât aproape că spunea mai mult decât ar fi spus un manual întreg. Pe care a trebuit sa il scriu eu. 80 de pagini, în engleza.

O mie de telefoane mai târziu, am obținut contactul unui avocat din Spania care, teoretic, se ocupa de consultanță pe tema asta. Am rămas prieteni. Genul de prietenie născută din criză, care rezistă mai bine decât cele născute din plăcere, pentru că a văzut deja ce-i mai rău în tine și a rămas oricum. Cert e că am trecut cu bine de audit, fără nicio amendă, trei ani la rând, timp în care, cu tot cultul secretomaniei din compania aia, au fost nevoiți să-mi dea detalii despre toate procesele lor interne, ca unui preot căruia îi spui păcatele fiindcă altfel nu te poate ierta. Nu i-am iertat oricum. Dar a făcut-o ministerul.

Lucru care mi-a prins al naibii de bine un an mai târziu, când filiala din Spania a fost vândută altei companii pentru o sumă obscen de mare: 350 de milioane de euro. Trei sute cincizeci de milioane, pentru o companie pe care, cu doar câțiva ani înainte, o cunoșteam din interior mai bine decât oricine altcineva. Inclusiv, aveam să descopăr, decât oamenii care tocmai o cumpăraseră.

În plină pandemie, m-am trezit la masă cu directorii companiei care ne cumpărase. Ei nu prea știau ce cumpăraseră. O filială, o listă de clienți, niște cifre frumoase pe-o hârtie. Eu eram singurul care știa exact ce se vânduse – oamenii, procesele, motivele pentru care lucrurile funcționau așa cum funcționau și nu altfel – din motive de audit, ironia supremă a poveștii ăsteia fiind că exact meseria pe care n-o voisem niciodată, cea în care fusesem aruncat fără să întrebe nimeni dacă vreau, a ajuns să fie singura care conta la sfârșit.

Așa se face că, din toată filiala din Spania, în noua companie au rămas doar trei oameni: eu, unul de la financiar și un agent comercial suficient de bun ca să nu poată fi înlocuit ieftin. Restul, birouri întregi, ani întregi de muncă a unor oameni pe care-i angajasem eu sau veniseră din alte țări, ca doar de aia era multinațională, unul câte unul, cărămidă cu cărămidă, s-au dus, pur și simplu, pentru că bilanțul nu avea nevoie de ei.

Cealaltă surpriză, mai mică, dar la fel de grăitoare: cu vreo doi ani înainte, fusese cumpărată și compania la care lucrasem anterior. Cea care voia doar să se îngrașe și să se vândă, și care, culmea, chiar reușise, până la urmă, exact ce-și propusese, doar că fără mine la masă de data asta. Așa că m-am reîntâlnit cu toți agenții comerciali pe care-i angajasem eu, pe vremea aia, într-o industrie care, se pare, nu pierde niciodată pe nimeni cu adevărat. Doar îi mută dintr-un organigramă în alta, ca pe-un zid construit strâmb, mutat bucată cu bucată, fără să se mai întrebe nimeni de ce era acolo, la-nceput.

Asta e prima parte a articolului. Următoarea, săptămâna viitoare, dacă tot ce-am construit până acum n-o să mă mute și pe mine din organigramă, bucată cu bucată, până atunci.