Mă gândeam zilele astea la o chestie și-am zis că e musai să v-o spun și vouă.

De-a lungul anilor am râs de nenumărate ori când auzeam clișeul ăla obosit al speakerilor motivaționali despre cum călătoria e mai importantă decât destinația.

Cum, frate, să fie mai importantă? Păi dacă mă urc în avion, cu destinația Lisabona, de-abia aștept să treacă alea trei ore să ajung naibii mai repede la destinație. Puteți înlocui Lisabona cu orice alt oraș de pe planetă, tot nu înțelegeam ce-ar putea să mă bucure la niște ore de stat în fund pe scaun, cu timpul trecând mult prea încet.

Toate astea le gândeam eu pe vremea când eram mult mai tânăr și mult mai prost. Nu că între timp s-ar fi întâmplat vreun miracol și-aș fi devenit mai deștept, dar măcar am început să călătoresc și altfel, nu doar cu avionul. După niște multe mii de kilometri la volan, prin Europa, am avut revelația: de fapt, îmi place de mor să fiu pe drum.

Îmi place de mor momentul ăla când mă pun la volan, în creierii dimineții, și setez pe navigație o destinație aflată la cel puțin 10 ore distanță. Nu știu de ce, dar asociez momentul ăsta cu libertatea absolută, visez la el încă din clipa în care mi-a trecut prin cap pentru prima oară „hmm, ce-ar fi să mă duc în X loc?”.

Îmi place de mor când duc bagajele la mașină și încep să fac tetrisul aranjării lor în portbagaj. Cu cât sunt mai multe și mai grele, cu atât îmi place mai tare. Sper că nu e nevoie să explic de ce.

După care îmi place de mor când trag mașina la benzinăria din Sibiu unde mă opresc de fiecare dată când destinația mea e spre vestul Europei. A devenit o tradiție pentru mine să mă opresc acolo, fără asta mi s-ar părea că n-am plecat la drum, că lipsește ceva.

Dacă destinația mea e spre vestul însorit al Europei, îmi place de mor când navigația îmi spune să continui pe A10. A10, prieteni, cunoscută și sub numele de Autostrada dei Fiori, este cea care te duce, pe malul Mediteranei, din Italia în Franța și care, odată intrat pe teritoriul „allons enfants de la Patrie” continuă, tot pe malul Mediteranei, cu Autoroute A8, La Provençale.

N-aveți idee cât de mult îmi place să conduc cu Mediterana în stânga. Sute de kilometri cu Mediterana în stânga, eu bucurându-mă de fiecare dintre ei. Nici măcar ambuteiajele din vestitele tuneluri la care se lucrează non-stop nu reușesc să mă enerveze. Doar când auzi cum sună denumirile astea două „Autostrada dei Fiori” și „La Provençale” și-mi trece orice gând de a mă enerva. Măcar stau în ambuteiaj pe Coasta de Azur, nu la semaforul de la Piața Victoriei.

Pe cât de mult îmi place să conduc cu Mediterana în stânga, pe atât de tare urăsc să conduc cu ea în dreapta. Ia să vedem cine se prinde de ce.

Îmi mai place de mor când hotărăsc să ies de pe autostradă, la întâmplare, la primul exit, și să mă opresc în primul sat sau orășel care-mi iese în cale, doar ca să caut o cârciumă unde mănâncă oamenii de-acolo. Mâncarea aia are alt gust, oameni buni, pentru că are gustul libertății.

Dar îmi place la fel de mult și când mă opresc la benzinării random de pe autostradă. Cel mai mult îmi plac cele franțuzești, deși știu că acolo voi alimenta cu cea mai scumpă benzină de pe tot traseul. Dar pentru mine benzinăriile franțuzești au un vibe din filmele cu Belmondo ale anilor ’80 – ’90. Nu mă întrebați de ce, că nu știu să vă explic.

Și știți ce-mi mai place de mor? Cafeaua din dimineața primei zile după ce-am plecat de acasă. N-o beau niciodată în cameră, pornesc espressorul Tchibo care merge cu mine peste tot, îmi umplu termosul și cobor în fața hotelului. Jumătate de oră de bucurie pură, în timp ce beau singura cafea cu gust de libertate absolută.

Pot să continui așa la infinit, să știți, dar o să mă opresc aici. Nu mă băgați în seamă, am scris doar ca să defulez un pic pe motiv c-a trecut vara asta pe lângă canapeaua mea cum trece intercity-ul prin haltă pe la Ciulnița.

Azi e luni, începe ultima săptămână de iulie, iar eu încă fac biluțe de moochi așteptând să se facă 3 august mai repede. Fmm, sistem de învățământ românesc.

Altfel, voi ați fost în vacanță sau urmează?