Articol scris de Iulia

Dacă mai avea careva de pe aici vreun dubiu la sănătatea mea din cap, am să vi-l elimin mintenaș, povestindu-vă o foarte scurtă povestioară care m-a făcut până și pe mine însămi să-mi trag o palmă peste frunte și să-mi zic: soro, deranjată mai ești!

Să vedeți. Zilele trecute m-am dus la peco, pentru ca să alimentez autovehiculul care-mi transportă sublimu-mi trup de colo-colo.

Mă pun la pompă, execut mișcările regulamentare – deschis capac, scos bușon, băgat pompă.

Acu, mașina mea e diesel. Dada, huo, ucid planeta, aia e, mă puteți lapida mai târziu, să trecem peste.

Fac precizarea că mașina mea e diesel dintr-un motiv foarte simplu: mie îmi place mirosul de benzină.

Mult. Adică la modul că aș fi în stare să stau cu nasul într-o canistră de benzină pe termen nelimitat, dacă n-aș ști că mi se face rău.

La modul că dacă s-ar inventa un parfum cu miros de benzină sau un odorizant de cameră sau un deodorant sau un odorizant de mașină sau un balsam de rufe cu miros de benzină, io aș fi prima care ar cumpăra toate produsele astea în cantități industriale.

Mda, nino-nino. Și asta nici nu e cea mai gravă parte.

E, cum stăteam eu cuminte și alimentam mașina, la pompa de alături trage altă mașină. Ce noroc, ce fericire – un benzinar.

Face omul mișcările, începe să alimenteze. Trag cu nesaț pe nări aroma delicioasă a gazolinei, sperând din tot sufletul că omul o să facă plinul, ca să am cât mai mult timp să mă bucur de miros.

Eh, ghinion de neșansă, cred că n-a pus decât de vreo sută-două de lei, că a terminat iute-iute de alimentat (ceea ce mna, pe praful din zilele noastre nu e nimic de râs sau de condamnat).

Dar ce a urmat, băi frați și surori, ce a urmat mi-a stricat efectiv tot zenul și toată buna dispoziție.

Că ființul ăla de la pompa de alături a decis să treacă fix pe lângă mine în drum spre intrarea în benzinărie.

Și atunci l-am văzut. Dar mai rău decât atât… l-am mirosit!

Era un… cum să zic eu acu, ca să nu jignesc pe nimeni? Era un imberb de tipul șaij’ de kile ud și cu bocanci în picioare, îmbrăcat cu niște pantalonași scurți de blugi care țipau pe el, încălțat cu niscai opinci, că păpuci nu le pot zice, și cu o cămeșă d-aia de le vezi în filmele americane în care se face mișto de turistul care se duce în Hawaii și se înțolește cu cea mai colorată și mai înflorată cămeșă posibil.

Dar cel mai rău lucru nu erau țoalele omului, că mno, fiecare se înțolește cum are el chef. Noooo, cel mai rău lucru era mirosul omului.

Băi, deci copchilul ăla nu că se dăduse cu parfum, nici măcar nu se îmbăiase în parfum, cred că stătuse la marinat cel puțin 48 de ore într-o cuvă industrială plină cu parfum.

Și ce parfum… au, mămica mea. Cel mai hidos, odios și crâncen parfum pe care vi l-ați putea imagina vreodată învăluind trupul unui bărbătuș.

Vă jur, era aproape ca în desene animate, când vedeți sconcsul ăla învăluit într-un nor verde de duhoare.

Am simțit pe loc că îmi iau foc nările, că îmi dau lacrimile, mă ia cu amețeală și începe să mi se scorojească vopseaua de pe mașină.

Cum, bă, să-mi strici bunătate de miros de gazolină, cu odicolonul ăla odios și înfricoșător? Cum să anulezi tu bunătate de aromă cu miasma aia apocaliptică?

M-am enervat, n-o să vă mint. M-am enervat așa de tare că mi-a venit să mă duc după el și să îi zic să se ducă rapid acasă, să facă duș cu clor și să cheme o firmă specializată în eliminarea deșeurilor toxice ca să scape de odioșenia aia de parfum.

Evident, n-am făcut-o. Nu de alta, dar mi-era teamă să nu înceapă să mi se topească carnea de pe oase dacă mă apropiam prea mult de putoarea aia radioactivă.

Și după ce m-am urcat în mașină, încă plină de draci, m-a bușit râsul, gândindu-mă: mno, dacă și ăsta mai e motiv să te enervezi, e clar că n-ai cum să ai toate ceștile în dulap. Dacă mai exista vreun dubiu.

Acu e rândul vostru: v-ați enervat vreodată pe un lucru atât de stupid încât ulterior nici vouă nu v-a venit să credeți că ăla a putut fi motiv de enervare?