Articol scris de Claudiu. 

…

Există o naivitate specifică, aproape duioasă, în a crede că oamenii nu participă la ceva pentru că nu știu. Că dacă ar avea informația corectă, harta puterii desenată pe hartie, s-ar ridica brusc din letargie și ar cere socoteală lumii care îi guvernează de la distanță.

Sociologii buni au abandonat de mult ipoteza asta, iar cei care studiază politica internațională au abandonat-o și mai rapid, pentru că acolo distanța dintre cetățean și decizie nu se mai măsoară în kilometri, ci în straturi întregi de abstracție. Instituții suprastatale, summit-uri cu uși închise, acorduri comerciale scrise într-un limbaj pe care nici juriștii nu-l mai înțeleg fără glosar.

Oamenii știu. Știu remarcabil de bine, de fapt, că undeva, într-o sală pe care nu o vor vedea niciodată, se decide prețul gazului, soarta unui război, viitorul climei. Problema nu e ignoranța. Problema e că au calculat, undeva la nivel pre-verbal, costul oportunității de a striga spre un sistem care nu are nici măcar urechi îndreptate spre ei, și au ajuns la concluzia că lupta nu e doar nerentabilă ci doar geometric imposibilă.

Asta e diferența esențială pe care discursul moralizator o ratează mereu, fie că vine de la un activist local, fie de la unul global: nu e vorba de prostie, e vorba de o formă de raționalitate care a renunțat la speranță ca variabilă de calcul, pentru că ecuația s-a complicat dincolo de orice intuiție umană rezonabilă.

Un om care nu mai crede că vocea lui schimbă politica externă a propriei țări, cu atât mai puțin echilibrul geopolitic, nu e un om care nu înțelege relațiile internaționale. E un om care a făcut, fără să vrea, un curs accelerat de realism politic, livrat de istorie în doze amare: alegeri câștigate cu promisiuni de pace urmate de războaie, sancțiuni anunțate cu tam-tam și ocolite cu eleganță de cei vizați, organizații internaționale create să prevină exact ce nu au prevenit niciodată.

Neputința învățată, conceptul ăla vechi, din experimentele cu câinii expuși la șocuri electrice fără scăpare, nu se mai transmite doar de la părinte la copil sau de la cartier la cartier.

Se transmite acum instantaneu, global, prin fluxuri de știri care livrează, zilnic, dovada empirică a ineficienței colective: un dezastru climatic anunțat cu decenii înainte, ignorat cu o disciplină aproape admirabilă sau o criză umanitară documentată minut cu minut, comentată de milioane, schimbată de nimeni.

Copilul de azi nu mai are nevoie să trăiască el însuși dezamăgirea originară a unei generații întregi de internaționaliști idealiști din secolul trecut. O primește deja digerată, livrată în format de știre de seară, ca pe o lecție de prudență universală.

Și-aici e cinismul real al situației, cel mai fin și cel mai tăios deopotrivă: ceea ce numim resemnare geopolitică e, de fapt, o formă de protecție emoțională extrem de eficientă, poate singura disponibilă unui individ căruia i s-a explicat, cu cifre și hărți, cât de mică e influența lui asupra propriei specii.

Cine nu speră la nivel de planetă, nu poate fi rănit la nivel de planetă. E o strategie de supraviețuire psihică perfect funcțională. Doar că funcționează exclusiv pentru sufletul individual, niciodată pentru echilibrul fragil al lumii care continuă, indiferentă, să ardă sau să înghețe undeva, mereu undeva altundeva, până nu mai e altundeva.

Și totuși, neparticiparea nu e niciodată cu adevărat neutră, nici la scară mondială. E ea însăși o formă de participare, doar că în beneficiul exclusiv al celor care nu au nevoie de validarea ta pentru a acționa: marile puteri nu așteaptă consimțământul popular pentru a-și redesena sferele de influență, corporațiile transnaționale nu cer un referendum înainte de a decide soarta unei resurse naturale dintr-un continent îndepărtat.

Tăcerea colectivă a celor mulți nu blochează nimic. Ea doar netezește terenul pentru cei puțini care acționează exact în direcția pe care restul lumii o disprețuiește la o cafea, comentând pe rețele sociale cu o indignare care arde rapid și se stinge la fel de rapid, lăsând loc liber următorului scandal de consumat.

E genul de ironie pe care un sociolog al relațiilor internaționale o privește cu o tristețe profesională specifică, pentru că o vede repetându-se identic, secol după secol, sub forme diferite.  Indignarea globală în fața fiecărui nou conflict, urmată de o pasivitate la fel de globală, ca un ritual liturgic fără zeu, repetat din inerție pentru că nimeni nu mai știe să-l întrerupă.

Mai există și un strat de vanitate ascunsă în toate astea, devenit la scară mondială un fenomen aproape estetic. A te plânge de starea lumii fără să faci nimic concret îți oferă o superioritate morală deosebit de comodă, exportabilă oriunde, fără riscul ridicol al implicării reale.

E mult mai confortabil să rămâi în poziția spectatorului global, care vede totul de pe canapeaua lui, înțelege geopolitica mai bine decât diplomații plătiți să o gestioneze, dar nu se murdărește niciodată cu nimic mai concret decât o opinie distribuită pe un ecran de telefon.

Apatia politică planetară nu e boala unei umanități incapabile, e diagnosticul corect al unui organism colectiv care a învățat, prin experiență repetată la scară de civilizație, că participarea costă infinit mai mult decât poate oferi vreodată un singur om, o singură voce, un singur vot pierdut în oceanul deciziilor luate fără el.

Singura întrebare care merită pusă, fără ipocrizie sentimentală și fără speranța deșartă a unui final fericit, e dacă acest calcul rece mai rămâne valabil atunci când prețul tăcerii colective devine, încet și sigur, mai mare decât prețul oricărei implicări individuale, și dacă vom observa momentul ăsta la timp, sau abia după ce factura, livrată în sfârșit la ușa tuturor deodată, va fi mai scumpă decat orice negociere posibilă.