Satul cu un singur locuitor

Articol scris de Claudiu.

…

I. Gică Pandele, ultimul locuitor al unui sat european

Gheorghe Pandele – Gică, pentru toată lumea care nu-l plăcea, adică toată lumea – se trezea în fiecare dimineață la ora șase fix și număra ferestrele aprinse din sat.

Erau zero.

Le număra tot așa, cu metodă, de la stânga la dreapta, inclusiv pe ale lui, care nu erau aprinse fiindcă el stătea afară și număra ferestre. Ritual îndeplinit, Gică scria în carnetul său de evidență: „Recensământ vizual, ora 06:00. Populație activă: 1. Populație totală declarată: 847. Discrepanță: acceptabilă.”

Satul se numea Pietroșani-Dorohoieni, avea trei hectare de deal, un monument al eroilor cu nasul ciupit, o primărie vopsită în galben-mustar care semăna cu un ou strâmb, și absolut nimeni în el în afară de Gică.

Ceilalți plecaseră.

Nu dintr-o dată, cu drama și bocetele pe care le-ar fi meritat o depopulare corectă, ci treptat, cu naturalețea cu care cade frunza – mai întâi Vasile Crăciun, în 2004, la cules de sparanghel în Spania; apoi neamul Toader în bloc, nouă persoane cu tot cu bunică, într-un microbuz albastru spre Germania; apoi primarul, care plecase „pentru o săptămână de documentare la Bruxelles” și nu mai documentase nimic de șaptesprezece ani. Ultimii plecaseră în 2019, chiar înainte de pandemie, cu un simț al momentului pe care Gică îl găsea, retrospectiv, suspect de bun.

Rămăsese el.

De ce rămăsese, Gică nu putea explica satisfăcător nici lui însuși. Încercase de câteva ori, seara, cu un pahar de țuică în față, să formuleze un răspuns. Ajunsese la trei variante: îi era lene să facă bagajele, nu voia să dea câinelui în grija nimănui, simțea, vag și iritant, că locul lui era acolo. Varianta 3 o respingea imediat ca sentimentală și neproductivă. Varianta 2 era mai solidă – câinele, Ministru, era vechi și morocănos și nu s-ar fi adaptat la diasporă. Varianta 1 era probabil adevărul, dar Gică era un om care nu se înțelegea bine cu adevărurile confortabile.

Oricum, rămăsese. Și pentru că rămăsese, devenise, prin simpla eliminare a concurenței, primar, secretar al primăriei, contabil, responsabil cu recensământul, agent de pază, și – cel mai important – singurul beneficiar al proiectelor europene ale comunei Pietroșani-Dorohoieni, în valoare totală de un milion două sute de mii de euro, distribuite pe cincisprezece ani, pentru „dezvoltarea infrastructurii rurale și menținerea coeziunii sociale a comunității.”

Comunitatea era el.

Infrastructura pe care o dezvoltase includea un drum asfaltat care ducea de la primărie până la casa lui, o sală polivalentă pe care o folosea ca depozit de cartofi, și un sistem de canalizare al cărui scop exact nu-l înțelesese niciodată pe deplin, dar care funcționa, cel puțin în sensul că nu se stricase.

Viața era, în termeni absoluți, perfectă.

Sau fusese, până în dimineața de marți în care Gică deschise cutia poștală și găsi un plic de la Agenția pentru Dezvoltare Regională, cu antetul gros și semnătura directoarei Valentina Gherasim, prin care era anunțat că urmează o vizită de monitorizare și evaluare a impactului social, programată pentru data de 15 septembrie, adică exact peste trei săptămâni.

Gică citi scrisoarea de trei ori.

Ministru veni lângă el, îl mirosi, și plecă dezamăgit. Nici câinele nu știa cum să reacționeze la catastrofe administrative.

II. Gică elaborează un plan și realizează că are nevoie de oameni

Problema centrală era simplă: nu poți demonstra impactul social al unui proiect comunitar dacă nu ai comunitate.

Soluțiile posibile, în ordinea plauzibilității:

• Să fugă și el în Spania
• Să declare că există o epidemie și să interzică accesul în sat
• Să aducă oameni

Varianta 1 era atrăgătoare, dar Ministru era acum cu adevărat bătrân și s-ar fi simțit trădat. Varianta 2 fusese testată – Gică citise istoria, știa că epidemiile de la primării nu se termină bine. Rămânea varianta 3.

Gică se duse la calculator – un desktop din 2011 cu ventilator zgomotos care suna ca un elicopter mic – și deschise un document Word. Scrise în fruntea paginii, cu litere mari:

PLAN PENTRU REFACEREA POPULAȚIEI COMUNEI PIETROȘANI-DOROHOIENI ÎN VEDEREA VIZITEI DE MONITORIZARE DIN 15 SEPTEMBRIE

Stătu zece minute cu cursorul clipind.

Scrise dedesubt: „Pasul 1: Găsit oameni.”

Stătu alte cinci minute.

Scrise: „Pasul 2: ?”

Salva documentul și se duse să facă o cafea.

Prima persoană la care se gândi fu Costel, vărul lui de gradul doi din Suceava, care nu ieșise din casă de trei ani din cauza unui conflict de vecinătate care escaladase la nivelul în care ambele părți trimiteau plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru „hărțuire sonoră continuă prin cântat de cocoș”. Costel ar fi, teoretic, disponibil. Problema era că Costel era genul de om care, pus să joace rolul unui sătean fericit pentru o comisie europeană, ar fi vorbit despre drepturile lui vreme de patru ore și ar fi stricat tot.

A doua persoană fu mama lui, care locuia la Bacău, dar mama lui avea opinia fermă că Gică era „bătut în cap cu ciocanul de mic” pentru că nu plecase din sat și ar fi văzut în invitația lui o confirmare și o victorie morală.

A treia persoană, și ultima din rețeaua lui socială imediată, era Relu Tănase, fostul primar, care acum locuia la Bruxelles și administra un restaurant românesc cu specific tradițional, specializat în mămăligă cu telemea la prețuri care ar fi provocat infarct oricărui sătean autentic.

Gică îl sună pe Relu.

– Relu, am nevoie de ajutor.

– Gică! Cum mai ești, bătrâne? Bine că suni, tocmai mă gândeam la tine. Ascultă, pot să trec pe la tine în septembrie, am o delegație de consultanți belgieni care vor să vadă un sat românesc autentic, te plătesc bine.

– Relu, stop. Eu am o problemă.

– Ce problemă?

– Vine o comisie să vadă că satul e viu.

Pauză.

– Și e viu?

– Eu sunt viu.

– Tu nu ești un sat, Gică.

– Observație pertinentă, Relu. De aceea sun.

Relu Tănase tăcu îndelung, cu acel tip de tăcere a omului care calculează în câte feluri ar putea fi implicat legal în ceva înainte de a spune da.

– Câte persoane trebuie să ai?

– Dosarul spune opt sute patruzeci și șapte.

– Gică.

– Știu.

– Opt sute patruzeci și șapte.

– Știu, Relu.

– Nu știu dacă toată Belgia are opt sute patruzeci și șapte de oameni care să vrea să meargă într-un sat din România pe 15 septembrie.

– Nu-mi trebuie toți. Îmi trebuie un număr convingător. Zece. Poate cincisprezece.

– Pentru opt sute patruzeci și șapte.

– Relu, comisiile europene nu numără oamenii. Ei iau atmosfera.

Acest argument, deși profund nefondat empiric, suna suficient de adevărat ca să treacă.

– Bine, zise Relu. Dar vreau să-mi trimiți două kilograme de brânză de burduf adevărată, nu cea cu aditivi pe care o găsesc eu aici.

– Trei kilograme dacă aduci cincisprezece oameni.

– Patru kilograme și nu întreb ce faci cu banii europeni.

– Relu, eu nu fac nimic cu banii europeni. Eu am asfaltat un drum și am construit o sală.

– Și locuiești singur acolo de șapte ani.

– Asta e o alegere. Un stil de viață.

Relu râse și închise.

Gică notă în planul lui: „Pasul 1: Relu Tănase. 15 oameni. Estimat.”

Rămânea Pasul 2. Gică mai scrise: „Pasul 2: Să pară că e un sat.”

Salva, închise calculatorul, și se uită pe fereastră la cele o sută douăzeci de case cu obloane trase și grădini sălbăticite.

Va fi bine, gândi Gică, cu convingerea unui om care nu crede deloc ce gândește.

III. În care sosesc oamenii și lucrurile devin complicate

Relu sosi cu un microbuz alb pe 12 septembrie, cu trei zile înainte de comisie, ceea ce îi dădu lui Gică timp suficient să-și dea seama că habar nu avusese ce înseamnă cincisprezece oameni.

Coborâră în ordinea următoare:

Relu Tănase însuși, în blugi scumpi și cu ochelari de soare deși era nor.

Doamna Aspazia, 71 de ani, mama unui coleg de restaurant a lui Relu, care venise „să vadă aerul curat” și nu înțelesese prea bine că e implicată într-o schemă.

Marian și Gabi, doi studenți care credeau că merg la un festival.

Familia Dănilă: tată, mamă, trei copii și o bunică, angajați colectiv de Relu cu promisiunea că pot sta gratis la munte.

Domnu’ Sorin, un pensionar din Iași, plecat in Belgia, care pierduse un pariu.

Aglaia, fosta iubită a lui Relu, venită din motive pe care nimeni nu le înțelegea complet, inclusiv ea.

Trei tineri români din Belgia pe care Relu îi prezentă vag ca „băieți de treabă”.

Un câine pe care nu-l adusese nimeni în mod intenționat și care coborâse pur și simplu din microbuz.

Gică stătea în fața primăriei și-i privi coborând.

– Relu, ăsta e satul tău, zise Marian studentul, uitându-se la casele cu obloane trase. Ziceai că e animat.

– E dimineață, zise Relu. Oamenii dorm.

– E prânz, zise Gabi.

– Oamenii dorm târziu, zise Relu. E specific cultural.

Gică le arătă casele disponibile – adică toate – și le dădu chei. Casele miroseau a timp stătut și a decizii abandonate, dar Relu adusese lumânări parfumate de la un euro bucata, ceea ce rezolva problema estetic, dacă nu și structural.

Seara, la o masă improvizată în fața primăriei, Gică le explică situația.

– Deci, suntem opt sute patruzeci și șapte, zise doamna Aspazia, ca să se asigure că înțelege.

– În acte, da.

– Dar suntem șaisprezece.

– Șaptesprezece, dacă numărăm câinele.

– Câinele nu se numără la recensământ, spuse domnu’ Sorin cu autoritatea unui om care a lucrat la stat.

– Ministru s-ar simți discriminat dacă ar auzi asta, zise Gică.

– Care Ministru?

– Câinele meu.

– Ai numit câinele Ministru?

– Era o ironie. Acum îi stă bine.

Bătrâna Aspazia bău din țuica ei și se uită spre deal.

– Și ce trebuie să facem?

– Să arătați că trăiți aici. Să aveți activități. Comisia vine, se uită, scrie un raport. Dacă raportul e bun, primăria primește în continuare finanțare.

– Ce finanțare? întrebă Marian.

– Europeană.

– Și cu banii ăia ce faceți?

– Am asfaltat un drum.

– Care drum?

– Ăla. – Gică arătă spre singurul drum asfaltat din sat, care ducea direct de la primărie la poarta lui.

Tăcere.

– Și?

– Și o sală polivalentă.

– Unde?

– Acolo. – Arătă spre clădirea din spatele primăriei, din care se vedeau, prin fereastra crăpată, saci de cartofi.

– Aia e sala polivalentă?

– E polivalentă. Poate fi orice vrei.

Domnu’ Sorin, care era pensionar și citise mult în ultimii ani din lipsă de altceva de făcut, ridică mâna ca la școală.

– Tehnic vorbind, suntem complici la fraudă cu fonduri europene.

– Tehnic vorbind, zise Gică cu răbdare, satul există în acte, infrastructura există fizic, și eu sunt un locuitor permanent. Restul e… demografie fluctuantă.

– Demografie fluctuantă, repetă Relu, savurând expresia. Îmi place.

– Și câți bani a luat satul? întrebă Gabi.

– Un milion două sute de mii, pe cincisprezece ani.

Altă tăcere, de data asta cu o textură diferită.

– Și tu ai construit un drum și niște cartofi, continuă Gabi.

– Am construit o sală. Cartofii sunt ai mei.

– Unde sunt restul banilor?

– Întoarși la buget. Eu n-am luat decât ce mi-a trebuit pentru proiecte.

Toată lumea îl privi. Chiar și câinele adus accidental părea sceptic.

– Ești singurul om din România, spuse Relu cu o solemnitate neobișnuită pentru el, care a luat fonduri europene și a returnat restul.

– E patologic, zise domnu’ Sorin.

IV. Lucrurile devin și mai complicate

A doua zi dimineața, Gică distribuie roluri.

– Familia Dănilă, voi sunteți fermierii. Aveți grădina din spatele casei cu numărul 7. Plantați ceva.

– Ce să plantăm? întrebă tatăl Dănilă.

– Orice. Important e să arătați că plantați.

– Dar nu crește nimic în trei zile.

– Nu trebuie să crească. Trebuie să arătați că ați plantat.

– Asta e metafizic, spuse bunica Dănilă, care era filosofică la vârsta ei.

Marian și Gabi primiră sarcina de a anima centrul satului. Gică le dădu bani și îi trimise la oraș să cumpere scaune de terasă, o umbrelă de soare, și dacă găsesc, o tablă de șah.

– Faceți o cafenea improvizată în piața centrală.

– Nu există piață centrală, zise Marian.

– Există un spațiu liber lângă monument. E piața centrală.

– Monumentul are nasul rupt.

– E autentic.

Domnu’ Sorin, ca fost angajat al statului, fu pus responsabil cu documentele. I se dădu o mapă cu acte și i se explică că trebuie să stea la un birou în primărie și să arate că primăria funcționează.

– Ce fac dacă mă întreabă ceva?

– Spuneți că dosarul e în lucru.

– Orice dosar?

– Orice dosar. E universal valabil în administrația românească.

Domnu’ Sorin aprobă din cap cu tristețe profesională.

Aglaia, fosta iubită a lui Relu, se oferi singură să facă o expoziție de artă în sala polivalentă, pentru că era artistă și oriunde mergea transforma spațiul. Gică acceptă pe principiul că nu putea fi mai rău.

Doamna Aspazia, în vârstă de 71 de ani, declară că nu joacă niciun rol pentru că e la pensie și are toți banii câștigați, dar se oferi să gătească ceva „de față” în ziua vizitei, pentru că mâncarea convinge orice comisie.

Gică se gândi că probabil doamna Aspazia era cel mai valoros om din sat.

Cei trei tineri belgieni – Andrei, Bogdan și al treilea, au primit misiunea de a umbla prin sat și a arăta că locuiesc acolo.

– Pur și simplu umblați. Faceți jogging. Duceți gunoiul. Comportați-vă ca niște oameni care trăiesc aici.

– Și dacă ne întreabă cineva ceva în română?

– Spuneți că sunteți din județul Constanța. Nimeni nu înțelege pe nimeni în județul Constanța.

Câinele adus accidental, pe care copiii Dănilă îl botezaseră Brussel, ceea ce Gică găsea un gest cu un simbolism prea apăsat, se integrase perfect și umbla prin sat ca un localnic cu experiență.

Pe 14 septembrie seara, Gică stătea pe treptele primăriei și se uita la sat.

Era, recunoaște în sinea lui, aproape convingător. Cafeneaua lui Marian funcționa, cu două mese de plastic și o umbrelă Coca-Cola împrumutată. Familia Dănilă săpase cu sârg în grădina numărul 7. Doamna Aspazia gătea ceva care mirosea extraordinar prin ferestrele deschise. Domnu’ Sorin se plimba cu mapa sub braț cu aerul unui om extrem de ocupat.

Părea aproape un sat.

Ministru veni și se așeză lângă el.

– Tu ce crezi? îl întrebă Gică.

Ministru căscă și se întoarse pe partea cealaltă.

Rezonabil, interpretă Gică.

V. Nimic nu merge cum trebuie, dar totul merge cum trebuie

Comisia a sosit la ora 10:00 dimineața: două mașini negre cu numere de București, din care au coborât patru persoane.

Prima persoană era Valentina Gherasim, directoarea Agenției, o femeie de cincizeci de ani cu părul scurt și un dosar atât de gros încât părea că vine să cumpere satul, nu să-l evalueze. Privea totul cu ochii unui cardiolog care știe deja ce va găsi la ecografie dar preferă să lase aparatul să confirme.

A doua persoană era Tiberiu, asistentul ei, care purta un laptop și un aer de om care a participat la atâtea vizite de monitorizare încât nu-i mai provoacă niciun sentiment, nici negativ, nici pozitiv, nici neutru.

A treia persoană era Observatoarea Europeană, o doamnă olandeză pe nume Lieselotte van der Molen, care venise special de la Bruxelles și privea totul cu curiozitate sinceră și un carnet de notițe pe care scria încontinuu. Lieselotte era genul de om care crede cu adevărat în proiectele de coeziune socială și venise cu sufletul deschis.

A patra persoană era un fotograf care nu vorbea niciodată și fotografia tot, inclusiv pe Ministru, care poza cu demnitate.

Gică îi întâmpină în fața primăriei cu un zâmbet ferm și o strângere de mână care comunica încredere și transparență administrativă.

– Bun venit în Pietroșani-Dorohoieni. Eu sunt Gheorghe Pandele, primarul.

– Și secretarul, completă domnu’ Sorin din fundal, cu mapa sub braț.

– Da, și secretarul.

– Și contabilul? întrebă Valentina, uitându-se în dosarul ei.

– Funcție ocupată temporar de aceeași persoană, din rațiuni de eficiență administrativă.

– Mmm, zise Valentina, scriind ceva.

Turul începu.

La cafeneaua improvizată a lui Marian, Lieselotte van der Molen se opri entuziasmată.

– Oh, frumos! Un spațiu de socializare comunitară!

– Da, zise Gică. Locul unde localnicii se adună, beau o cafea, schimbă idei.

– Câți clienți aveți de obicei?

– Depinde de zi. Astăzi e mai liniște.

– Ah, da? De ce?

– Mulți sunt la câmp.

– La câmp, repetă Lieselotte, scriind fericit în carnet.

La grădina familiei Dănilă, tatăl și mama săpau cu devotament, copiii udau ceea ce nu aveau ce uda, iar bunica stătea pe un scaun și privea filozofic.

– O familie de agricultori tradiționali, explică Gică.

– Superb! Ce cultivați?

Tatăl Dănilă, care uitase ce i se spusese să planteze, se uită la Gică.

– Cultivăm… produse de sezon, zise Gică.

– Care produse?

– Cele de sezon. Septembrie.

– Cartofi? propuse bunica Dănilă.

– Cartofi, confirmă Gică. Și altele.

Lieselotte scrise cu entuziasm.

La sala polivalentă, Aglaia își instalase expoziția de artă, care consta în treizeci și două de pânze pe care scrisese texte despre condiția umană, în principal în engleză, cu câteva în română și una misterioasă în ceea ce părea a fi finlandeză.

Valentina Gherasim stătu în față uneia dintre lucrări – „SYSTEMS OF CONTROL ARE JUST LONELINESS WITH A BUDGET” – și fu prima dată când ziua o surprinse cu adevărat.

– Cine este artista? întrebă ea.

– O localnică, zise Gică.

– Din Pietroșani-Dorohoieni?

– Întoarsă recent din diasporă. Revitalizare culturală. Exact ce urmăresc proiectele europene.

Valentina îl privi. Gică o privi înapoi. Fu un moment de echilibru pur, ca două talere ale unei balanțe.

– Mmm, zise Valentina, și scrise ceva care ocupa jumătate din pagină.

Problema apăru la prânz, la masa organizată de doamna Aspazia.

Masa era spectaculoasă – sarmale, mămăligă cu smântână, pui la tavă, murături de trei feluri și o plăcintă cu dovleac care îl făcu pe Tiberiu, asistentul, să zică pentru prima oară ceva în toată ziua: „Doamne!”

Toată lumea stătea la masă. Toată lumea: Gică, Relu, doamna Aspazia, familia Dănilă cu toți membrii, domnu’ Sorin, Marian, Gabi, Aglaia, cei trei tineri belgieni, câinele adus accidental și Ministru. Șaptesprezece oameni, dacă numărai câinii, sau cincisprezece, dacă nu.

Lieselotte van der Molen se uită fericită în jur.

– Câtă comunitate! Ce frumos că toată lumea mănâncă împreună.

– E tradiție locală, zise Gică.

Și atunci Valentina Gherasim, care mâncase în tăcere și observase tot, puse furculița jos și spuse, fără să ridice vocea, privind direct spre Gică:

– Domn Pandele, în dosarul nostru scrie că Pietroșani-Dorohoieni are opt sute patruzeci și șapte de locuitori. Recensămintele din 2020 și 2022 confirmă acest număr, semnate de dumneavoastră. La masa asta văd, dacă număr corect, cincisprezece oameni, din care doi sunt câini.

Liniște.

Ministru pufăi pe nas.

– Oamenii sunt la câmp, zise domnu’ Sorin automat, și imediat regretă.

– E septembrie, zise Valentina. Ce câmp?

– Cartofi, zise bunica Dănilă.

– Cartofi, repetă Valentina.

Gică puse și el furculița jos.

Era momentul. Fie minți, fie spui adevărul. Minciuna era mai sigură pe termen scurt. Adevărul era mai interesant.

Gică alese adevărul, din același motiv vag și iritant pentru care rămăsese în sat: nu știa exact de ce, dar simțea că trebuie.

– Doamna Gherasim, zise el. O să vă spun cum stau lucrurile. Și vă rog să mâncați în timp ce vă spun, că se răcește mâncarea și doamna Aspazia a muncit toată dimineața.

VI. Adevărul

Gică povesti tot. Plecarea locuitorilor, rămânerea lui, administrarea unui sat de hârtie, proiectele depuse și câștigate, banii cheltuiți sau returnați, drumul asfaltat, sala polivalentă, cartofii din depozit.

Vorbi douăzeci de minute. Toată lumea asculta. Doamna Aspazia îi mai puse o sarma în farfurie la jumătatea povestirii, gest pe care Gică îl interpretă ca încurajare.

Când termină, Valentina Gherasim stătu nemișcată zece secunde.

Tiberiu asistentul scria ceva în laptop.

Lieselotte van der Molen scria în carnet cu o viteză care sugera că notase tot și voia mai mult.

– Deci, rezumă Valentina, satul acesta are oficial opt sute patruzeci și șapte de locuitori și real unul.

– Și un câine permanent, adăugă Gică.

– Și din finanțarea europeană ați construit infrastructură reală și ați returnat restul.

– Da.

– Și ați semnat recensăminte cu numere fictive.

– Da.

– Asta e fals în declarații.

– Da.

– Și fraudă administrativă potențială.

– Posibil.

– Și ați stat singur în sat șapte ani.

– Da.

– De ce?

Gică se gândi.

– Nu știu exact, zise el. Mi se părea că cineva trebuia să rămână.

Valentina Gherasim închise dosarul gros. Îl deschise. Îl închise din nou.

Lieselotte van der Molen ridică mâna, ca la școală.

– Pot să spun ceva?

– Spuneți, zise Valentina cu resemnarea unui om care știe că nu poate opri ce urmează.

– Eu am vizitat treizeci și șase de proiecte de coeziune socială rurală în România în ultimii doi ani, spuse Lieselotte. Drumuri care nu duc nicăieri, săli care nu există, festivaluri cu o sută de oameni plătiți să vină. Bani europeni cheltuiți pe rapoarte despre alți bani europeni cheltuiți pe rapoarte. – Făcu o pauză. – Acesta este primul sat unde infrastructura construită e reală, banii necheltuiți au fost returnați, și singurul locuitor a rămas acolo din… convingere personală.

– Din lene, corectă Gică.

– Din atașament față de loc, continuă Lieselotte imperturbabilă. Din punct de vedere european, acesta este cel mai bine administrat proiect rural pe care l-am văzut în doi ani.

Valentina Gherasim o privi pe Lieselotte. Lieselotte o privi pe Valentina.

– E un sat cu un locuitor, spuse Valentina.

– E un sat cu un locuitor care funcționează, zise Lieselotte.

VII. O concluzie care nu rezolvă nimic și rezolvă totul

Raportul Valentinei Gherasim dura trei zile să fie scris și conținea o secțiune, la pagina 47, intitulată „Anomalii administrative cu potențial de bune practici”, în care cazul Pietroșani-Dorohoieni era descris ca „o situație atipică de management rural singular, în care eficiența cheltuirii fondurilor depășește media națională cu 340%, în condițiile unei baze demografice suboptime.”

„Suboptim” era un cuvânt frumos pentru un om și un câine.

Lieselotte van der Molen scrise un articol pentru un jurnal de politici europene intitulat „The Last Mayor: Solitary Governance and Authentic Rural Development in Post-Accession Romania”, care fu citit de șaizeci și trei de persoane și citat o dată, de un doctorand din Utrecht care studia depopularea rurală estică.

Relu Tănase se întoarse la Bruxelles cu patru kilograme de brânză de burduf și o fotografie cu el în fața primăriei galbene, pe care o puse pe Instagram cu textul: „Back to the roots” și care luă două sute de like-uri, dintre care o sută douăzeci de la românii din diasporă care nu fuseseră niciodată la sat.

Familia Dănilă nu plecă imediat – au rămas o săptămână, că „oricum era frumos”, spuse mama, ceea ce nu fusese în plan dar nu strică.

Domnu’ Sorin câștigă pariul cu vecinul și, ca bonus neprevăzut, înțelese că fusese primul lui concediu în unsprezece ani.

Câinele adus accidental rămăsese. Se înțelege bine cu Ministru, deși Ministru îl privește cu superioritatea celui care are deja un nume cu sens.

Procesul administrativ pentru false declarații fu deschis, a ajuns la un procuror ocupat care avea mai multe dosare urgente, și a rămas în sistem cu statutul „în lucru”, unde doarme liniștit alături de alte șaptezeci de mii de dosare în lucru, ca într-un azil de hârtie.

Finanțarea continuă. Condiția pusă de Valentina: Gică trebuie să depună proiecte reale, verificabile.

Gică depuse un proiect pentru reabilitarea a zece case din sat, cu speranța vagă că, dacă casele arată bine, poate vine cineva.

Nu a venit nimeni încă.

Dar drumul e asfaltat, sala e curată – cartofii au fost mutați în beci – și în piața centrală, lângă monumentul cu nasul ciupit, Marian lăsase masa de plastic și umbrela Coca-Cola, pe care Gică le-a reparat când le-a stricat vântul.

În fiecare dimineață la ora șase, Gică iese și numără ferestrele aprinse.

Le numără de la stânga la dreapta, cu metodă. Ritual îndeplinit, scrie în carnetul lui de evidență: „Recensământ vizual, ora 06:00. Populație activă: 1. Populație declarată: 847. Discrepanță: acceptabilă.”

Ministru vine lângă el, îl miroase, pleacă.

Brussel vine și el, mai nou, și rămâne câteva secunde mai mult.

Progres demografic, notează Gică în capul lui.

Undeva la Bruxelles, într-un birou cu vedere spre o piațetă cu fontână, Lieselotte van der Molen deschide un nou dosar și citește primul rând: „Proiect de revitalizare rurală, Comuna Pietroșani-Dorohoieni, beneficiar: Gheorghe Pendele.”

Zâmbește.

Scrie: „Aprobat pentru evaluare preliminară.”

Afară, în sat, soarele răsare peste o sută douăzeci de case cu obloane trase.

E liniște.

E România.