Acum vreo două săptămâni am scris un text despre aroganța ortodocșilor după ce m-am enervat de la un comentariu.

După care, omul care a lăsat acel comentariu, duomnul Bogdan, s-a gândit el c-ar fi ceva extrem de mișto și binevenit să-mi trimită un întreg articol pe aceeași temă, că poate nu mă enervasem suficient.

Vă las să-l citiți, o să zic mai jos ce cred despre.

Ăsta este:

Pledoarie pentru Dumnezeu

Trebuie să îmi încep articolul precizând din capul locului: fac parte din marea familie a pocăiților (mai precis sunt baptist).

Nu o spun pentru a mă disocia neapărat de ortodocși – ci pentru că din multele denominațiuni evanghelice prezente în România, noi baptiștii suntem probabil cei mai reci și mai lucizi analiști ai Sfintei Scripturi (Biblia), studiind asiduu atât doctrine, cât și Istoria Bisericii și literatura diversă (filosofică, apologetică, exegetică etc.) cu tematică devoțională.

Departe de a ne face superiori (nici moral și nici intelectual), aceasta ajută în a înțelege contextul mai larg: pentru baptiști sintagma „crede și nu cerceta” nu își are locul. Comentariul meu (care a stârnit nu doar polemică ci și un articol întreg pe această temă) a pornit ca un răspuns la un curent extrem de la modă care vizează atacuri virulente, fățișe și încăpățânate asupra religiei în general și a religiei creștine în special.

Nu mă aștept ca mulți dintre cititori să cunoască (și cu atât mai puțin să înțeleagă) principiile nou-testamentale, de aceea fac o succintă pledoarie, sperând (poate naiv) să aduc o fărâmă de înțelegere asupra a ceea ce înseamnă creștinismul, și mai ales de unde vine aroganța asumată că, odată trăite aceste principii, e puțin probabil să judeci sau să blamezi religia creștină. Mai întâi de toate câteva cuvinte despre Cel care a lăsat aceste principii (sau porunci).

Existența personajului istoric Hristos (un înțelept de sorginte sofistă, care și-a expus ideile undeva la începutul secolului I în Palestina) este astăzi pe larg acceptată; sursele cele mai citate fiind istorici latini sau evrei ca Suetoniu, Iosif Flavius sau Tacitus – surse credibile și complet neafiliate creștinismului.

Pentru creștini, Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, El Însuși Dumnezeu Adevărat, revelat plenar și învestit cu deplină autoritate asupra lumii de către Creatorul și Stăpânul lumii (Dumnezeu Tatăl – in evreieste YHWH, Elohim).

În același timp, Hristos este și Mântuitorul lumii, cel Ales, rânduit de Dumnezeu Tatăl ca să moară și să învieze pentru omenire (doctrină cunoscută ca Jertfa lui Hristos). Moartea Lui are scopul să aducă purificare morală și, în final, o viață eternă celor ce aleg să Îi urmeze poruncile și să accepte acest sacrificiu ca unică modalitate prin care imoralitatea înnăscută a oamenilor poate fi înlăturată.

Revenind la principiile nou-testamentale: sunt doar două și sunt extrem de accesibile! Din capul locului trebuie spus că aceste principii, deși au la bază legea mozaică și Cele 10 Porunci, conțin elementele fundamentale care diferențiază poruncile lui Isus Hristos de revelația veterotestamentară.

Cea mai mare diferență constă în faptul că poruncile lui Hristos mobilizează și invită la inițiativă, pe când Decalogul este mai restrictiv, impunând limite. Întâia poruncă a lui Hristos este relatată în Evangheliile sinoptice (Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca). Iat-o enunțată pe scurt: Iubește-L pe Dumnezeu. În esență, porunca este extrem de simplă: nu doar subliniază datoria de a-L adora pe Dumnezeu, ci și impune o legătură strânsă, profundă și afectivă cu Creatorul Lumii.

A doua poruncă, Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, capătă o dimensiune și o nuanță aparte în cadrul Evangheliei Sfântului Apostol Ioan. Hristos cere ca iubirea de aproape să atingă un etalon al sacrificiului suprem, El cerând să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu.

Spre deosebire de prima poruncă, ce poate să rămână la nivel declarativ (până la urmă, oricine poate afirma Îl iubesc pe Dumnezeu), cea de-a doua poruncă nu poate fi altfel validată decât practic, factual, concret.

E o contradicție să afirmi că îți iubești semenii și în același timp să alegi să jignești, să exploatezi, să umilești, să abuzezi, să disprețuiești sau să denigrezi. Să facem acum un exercițiu de imaginație.

Prin natura lor – aceste simple precepte sunt menite să aducă o rânduială bazată pe respect reciproc între oameni și venerare față de Dumnezeu.

Prin simplitatea și profunzimea lor, aceste porunci pot reda echilibrul necesar unei vieți armonioase, liniștite; o existență așa cum a fost planificată de Divinitate pentru omenire.

Deci, re-lansez provocarea: câți ar fi dispuși să trăiască doar o lună după aceste principii și apoi să își examineze viața?

Personal, sunt convins că după un astfel de experiment nu poți decât să te întrebi: nu cumva învățăturile lui Hristos merită, într-adevăr, să fie urmate?

În primă fază n-am vrut să comentez absolut nimic, am vrut să vă las doar pe voi să vă spuneți părerea, dar efectiv nu pot. Mă enervează atât de tare acest mod arogant de a pune problema încât îmi urcă tensiunea.

Pentru că, chiar dacă n-ați zice, textul ăsta, deși se vrea plin de modestie și umilință, este de fapt de o aroganță maximă.

Omul ăsta, ca toți habotnicii, nu înțelege că orice cetățean de bun-simț al acestei planete trăiește după principiile pe care le descrie el. Nu e nevoie să vină nicio religie, indiferent de cult, să-mi explice cum trebuie să trăiesc într-o societate în care sunt înconjurat de oameni.

Este suficient să-ți dai seama că trăiești într-o comunitate și să-ți dorești să nu fii un imbecil sinistru, ca să aplici fix principiile pe care se bazează religia creștină.

Dar habotnicii, pentru că sunt niște aroganți încuiați la minte, nu pot să înțeleagă asta. Efectiv nu au cum.

Însă maximum de aroganță vine din altă parte. Este aproape scandalos să vii să-mi explici despre iubire de aproape, despre toleranță, despre liniște, despre armonie, despre restul de cuvinte goale ce nimic nu au a spune, când vorbim despre o religie care s-a întemeiat exclusiv pe frică și care tot pe frică se bazează și-n zilele noastre.

Dacă nu faci aia, vei fi pedepsit. Dacă faci ailaltă, nu ajungi în rai și tot pedepsit vei fi. Astea sunt cele două mari principii pe baza cărora funcționează religia creștină. Și mai ales biserica. Restul e doar gargară.

Mă rog, repet, e treaba fiecăruia în ce crede, nu mă interesează și nu mă afectează în niciun fel că tu ești convins că, după ce mori, o să trăiești veșnic datorita prietenului imaginar. Dar nu veni să-mi scoți ochii cu asta și nu face pe victima.

Mă refer la acest paragraf care m-a scos din sărite îngrozitor:

Comentariul meu a pornit ca un răspuns la un curent extrem de la modă care vizează atacuri virulente, fățișe și încăpățânate asupra religiei în general și a religiei creștine în special.

Nu, serios, chiar a scris așa ceva?

Nu știu, poate or exista cazuri izolate de atacuri ale ateilor împotriva religioșilor, deși eu nu le-am întâlnit. N-am auzit în viața mea de un ateu care să atace un religios, pe motiv că de ce crede în prieteni imaginari? Mai ales așa, din senin, neprovocat de nimeni și nimic.

În schimb știți ce-am auzit și-am văzut de jdemii de milioane de ori? Am văzut atacuri virulente, fățișe și încăpățânate ale habotnicilor împotriva celor care nu cred în marele prieten imaginar. Toate venite de nicăieri și fără să-i provoace nimeni.

Pe principul enunțat de domnul nostru, Teo: „un om care știe ceva te contrazice. Un om care crede în ceva te omoară!”.

Fix așa e, fix așa funcționează religia creștină încă de la începuturile ei.

De la cruciade și Inchiziție care au omorât la propriu atei pe bandă rulantă, până la popii din zilele noastre care te înjură dacă nu-l lași cu boboteaza în casă, principiul e același: dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră.

Și tu ai aroganța să vii să-mi povestești despre bunătate, toleranță, lumină și liniște? Nu vă e, bă, rușine?

P.S. Nu, nu mă interesează nici cât negru sub unghie că tu ești baptist și în felul ăsta te „diferențiezi”. Pentru mine sunteți la fel de aroganți toți, doar mijloacele prin care vă exprimați aroganța diferă.