Astăzi, prieteni, o să vorbim despre un subiect pe care nu cred că l-am mai abordat vreodată. Și anume, despre lucrurile care se întâmplă prin firmele pe unde lucrăm sau am lucrat, dar care n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată.

O vorbă din bătrâni spune: cu cât e compania mai mare, cu atât cresc șansele să se întâmple lucruri fără logică.

Dar fratele vostru o să vă zică azi că există ceva mai rău de-atât: firmele de apartament care devin corporații. Și nu glumesc. Dacă aveți impresia că așa ceva nu se poate, v-ați afla într-o gravă eroare, am lucrat eu vreme de 14 ani într-o firmă de apartament care a crescut până a devenit corporație. Sau, mă rog, cel mai corect ar fi spus corporație wannabe.

Băi, oameni buni, nu există nimic mai rău decât un patron român care pleacă de la stadiul de firmă de apartament și devine asociat într-o corporație. Pentru că el, patronul, nu se schimbă, obiceiurile rămân aceleași, fix ca pe vremea când firma era la un etaj oarecare al unui bloc din București.

Compania aia ajunsese să aibă mai mult de o sută de angajați, dar obiceiurile tot de firmă de apartament rămăseseră.

Lasă că procedurile se respectau după cum aveau chef cei doi acționari, dar te loveai tot timpul de rahaturi de genul că unul dintre ei trebuia să-și dea ok-ul pentru ce fel de hârtie igienică trebuie cumpărată pentru baie.

Nu, serios, vi-l imaginați pe Jeff Bezos studiind un sul de hârtie igienică roz, în timp ce-și întreabă foarte serios purchasing managerul dacă n-aveau și cu două straturi?

Mă rog, am multe exemple la fel de tâmpite, dar astăzi o să povestesc despre ceva ce-mi desfată mult mai tare sufletul. Azi, că pe vremea aia nu doar că nu mi-l desfăta, dimpotrivă, trăiam într-un stres permanent.

Doar că aveți nevoie de context ca să înțelegeți exact cum stăteau lucrurile.

Organigrama ierarhică a departamentului de vânzări, adică unde lucram eu, era următoarea: un acționar majoritar – un acționar minoritar – directorul de vânzări – pulimea.

Deci, teoretic, dacă un om de vânzări avea nevoie de ceva de la un superior ierarhic, ăla putea fi doar directorul de vânzări. Lui ar fi trebuit să i te adresezi, doar cu el ar fi trebuit să interacționezi, indiferent că aveai nevoie de un preț mai bun sau de două zile libere.

Zic „teoretic” pentru că în practică lucrurile nu stăteau absolut deloc așa. În trista realitate înconjurătoare cea care conducea cu mână de fier compania era doamna amantă a acționarului majoritar.

Deși era doar șefă la achiziții, ea lua toate deciziile în firma aia, inclusiv pe cele legate de vânzări. Nu mișca absolut nimic acolo fără ca doamna amantă să-și dea ok-ul. Și când zic „nimic”, vă rog să mă credeți că era chiar nimic.

Era o plăcere sa te uiți la colegii noștri nou angajați, care încă nu aflaseră cum stau lucrurile, cum încercau să facă strategii de vânzării sau mai știu eu ce chestii savante împreună cu superiorul lor direct, respectiv directorul de vânzări.

După care venea doamna amantă și făcea pipi cu jet puternic pe planurile lor, de nu înțelegeau ce i-a lovit. Vă zic, ar fi fost foarte amuzant dacă n-ar fi fost extrem de neplăcut. De fapt, și e extrem de amuzant, dar acum, atunci nu prea era.

Dacă ați lucrat prin firme unde șefii aveau amante cărora le dădeau putere, probabil știți exact la ce mă refer. Era absolut îngrozitor să vezi că nu poți să faci nimic, că ești legat de mâini și de picioare dacă doamna amantă nu era de acord.

Făceam ședințe de vânzări, se adoptau strategii, ne chinuiam să facem firma aia să meargă bine si să facă bani, după care constatam cu stupoare că doamnei nu-i plăcea ce-am gândit și se schimba în secunda doi tot ce hotărâsem.

Atenție! În 99% dintre cazuri la ședințe participa și acționarul majoritar care își dădea ok-ul pe ce aveam de gând să facem. Era extrem de frustrant să constați că a doua zi nimic nu mai era valabil, pe motiv că-l sucise doamna.

Ca să înțelegeți cât era de grav, noi, cei mai vechi din firma aia, ajunseserăm ca, de câte ori aveam cât de cât o idee bună care ar fi urmat să ajute compania, să i-o prezentăm întâi doamnei amante. Era singura soluție dacă voiam să aibă cea mai mică șansă de reușită propunerea noastră.

Doar că nu i-o prezentam așa, oricum, la genul: uite, noi ne-am gândit să facem x sau y pentru că așa credem c-ar fi bine. Nici pomeneală, dacă i-o prezentai așa puteai să îngropi propunerea dinainte să-ți mai bați gura, n-aveai nici cea mai mică șansă să fie de acord.

Femeia era atât de ranchiunoasă și plină de invidie încât n-ar fi acceptat ce-i propunem, doar pentru faptul că venea de la noi, indiferent câți bani ar fi adus companiei.

Cu timpul, experiența ne-a învățat că trebuie să-i prezentăm orice propunere în așa fel încât să pară că a avut ea ideea respectivă. De-abia atunci șansele de reușită erau de 100%.

Nu știu dacă înțelegeți cam cât de frustrant putea să fie să știi că trebuie să stai să inventezi strategii de prezentat doamnei, în loc să-ți vezi în plm de treabă.

Atât de frustrant încât la un moment dat am încercat un soi de revoltă. Ne-am dus cu jalba-n băț la celălalt acționar, la cel minoritar, și i-am explicat că nu mai suportăm situația. Omul s-a prins că e grav când ne-a văzut la el în birou vineți la față, așa c-a acționat în consecință.

Ședință în doi, cu acționarul majoritar, în urma căreia i s-au scăzut drastic din puteri doamnei amante. Efectiv nu ne venea să credem c-am reușit, că lucrurile în sfârșit începuseră să se miște smooth fără să ne mai pună nimeni bețe-n roate doar pentru că poate.

Știți cât a durat minunea? Maximum trei luni. Doamna a revenit mai în forță ca niciodată, era acolo, pe poziții, nimic nu mișca fără să știe sau să aprobe ea.

În tot acest context de management autohton inedit, singurele noastre momente de alinare sufletească erau atunci când la noi în firmă mai era angajată câte o tipă care arăta bine.

Se întâmpla foarte rar, pentru că avea grijă doamna să nu apară ispite prin jur, dar, în cei 14 ani în care am lucrat acolo, s-a mai întâmplat de câteva ori sa fie angajate și tipe care arătau bine. Sau în orice caz mai bine decât doamna amantă.

Era extrem de amuzant s-o urmărești cum suferă în tăcere pentru singurul motiv că arată aia bine.

Ah, am uitat să vă spun ceva extrem de important. Deși toți din firmă știam cum stau lucrurile între cei doi, nimic nu era pe față, să n-aveți impresia că se afișau împreună sau ceva. Nu, nu, nu, se prefăceau că n-au vreo treabă unul cu celălalt, de la un moment dat ajungeai să-ți fie jenă de jena lor. Ambii erau oameni serioși cu familie si copii acasă, ce naiba.

De-aia era extrem de amuzant s-o urmărești pe doamna cum suferă în tăcere când aveam câte o colegă nouă care arăta bine.

Dar doar pentru noi era amuzant s-o știm că suferă intens, nu și pentru colegele noi. Femeia le lucra pe la spate și le făcea viața amară până erau date afară sau până plecau singure. De ce? Doar pentru că doamna era convinsă că omul ăla vrea să le facă și lor ce-i făcea și ei.

Nu era nimic mai satisfăcător decât să-i vezi fața doamnei atunci când acționarul majoritar pleca la câte o întâlnire de business și hotăra că trebuie să meargă cu el și colega nouă, ca să învețe cum se negociază.

Orele cât erau cei doi plecați ne erau balsam pentru suflet, jur. Doamna se învinețea la față și fuma țigară după țigară până când îl vedea întors înapoi în firmă. Ferească sfântul să fi avut nevoie de ceva de la ea în momentele alea (profesional, zic), licitație de milioane de euro să fi avut în desfășurare, că n-o interesa. Până nu-l vedea p-ăla intrând în firmă, nu se liniștea.

Ce nu știa ea, dar aveam să aflu eu direct de la sursă, era că vreo câteva dintre întâlnirile astea „de business” chiar se finalizaseră cu nițică joacă de-a doctorul. Na, știi cum e, de ce ți-e frică nu scapi.

Dar cel mai și cel mai tare a fost când în companie a fost angajată o tipă blondă, foarte frumoasă. N-o angajase asociatul majoritar, ci cel minoritar, de-aia nu trecuse prin filtrul doamnei care mai degrabă și-ar fi tăiat o mână decât s-o știe prin preajma omului ei.

Doamne, cât o ura. O ura pe față, la vedere, cu clăbuci, și pe bună dreptate, pentru că ambii asociați roiau în jurul ei, nu doar ăla care o angajase. O scoteau la masă ambii, nu știau cum să-și pună întâlniri care de care mai importante la care s-o ia și pe ea, vă zic, aproape c-o uram și eu, deși nu mă culcam cu patronul. 😛

Până când într-o zi, brusc, a încetat ura. Și nu doar că încetase ura, dar doamna amantă chiar o simpatiza pe colega blondă și frumoasă. Te ștergeai la ochi și nu-ți venea să crezi ce se întâmplă.

Foarte mulți ani mai târziu (plecasem de multă vreme din compania aia), am aflat și de ce s-a oprit atât de brusc ura doamnei și s-a transformat în simpatie.

Explicația este una extrem de simplă: în timpul liber, colega blondă și frumoasă se juca de-a doctorul cu celălalt acționar al companiei. Prin urmare, nu doar că nu mai reprezenta un pericol, dar acum erau cumva și colege de suferință.

Este că dacă vedeați asta într-un film ați fi zis că au exagerat cu scenariul?

Cam așa stau lucrurile cu firmele de apartament care devin corporații, să știți.

Iar acum aș vrea să vă dezlănțuiți. Este absolut imposibil să n-aveți povești care mai de care mai tari sau mai tâmpite de prin firmele pe unde lucrați sau ați lucrat. Și nu doar sex related, ci în general.

Că e firmă mică sau ditamai corporația, sunt absolut convins că peste tot există manageri incompetenți, șefi obtuzi, promovări pe pile și relații, în companiile de pe teritoriul locuit de vajnicii urmași dacilor liberi se poate orice, sky is the limit.

Dacă vă e târșă, comentați anonim, dar vă vreau poveștile. Mi-aș dori să se strângă la articolul ăsta tot ce e în neregulă în firmele din țara asta. Știu că nu e posibil, dar mi-aș dori.

P.S. Sper că vă e limpede că vă vreau poveștile și dacă lucrați prin alte țări. Ba chiar sunt extrem de curios dacă și prin alte părți ale lumii se întâmplă rahaturile care se întâmplă la noi.