Articol scris de Iulia.
…
Că tot a fost p-aici în ultima vreme frenezie gastronomică – ba ne-a uluit conu’ cu stele Mișlen, ba s-a mai luat o tură de vegani – mi-am amintit și eu de o experiență d-asta gastronomică de care am avut parte și pe care am zis s-o împărtășesc cu voi.
Acu, eu n-am pretenții de cunoscător fin al gastronomiei internaționale și nici nu posed papile cine știe ce delicate și obișnuite cu finețurile. Dar vă jur că treaba asta de urmează să v-o povestesc n-a avut nici în clin, nici în mânecă cu nimic din ce a tot share-uit Bazil p-aici în ultimele săptămâni.
Dar să încep cu începutul: pe vremea când dădeam cu sapa pe plantație în minunata capitală a patriei, la o firmă austriacă, șefii noștri cei mari de la Viena au decis să ne invite și pe noi, ăștia de la București, la sărbătorirea a nu-mai-știu-câți ani de la înființarea firmei.
Așa că ne-au încărcat frumușel într-un avion Pterodactil Airlines, care ne-a debarcat la Bratislava – că era mai ieftin decât să ne zboare direct și pă terra ferma-s numai vreo 50 de kilometri de la slovaci până la Viena – și ne-au dus la Austria, să celebrăm.
Am ajuns, ne-au cazat, toate bune și frumoase. Vine seara. Fusesem anunțați să avem la noi ceva țol festiv, că urmau să ne ducă la o cârciumă cu ștaif, nu la KFC.
Așa că m-am gătit prună, împreună cu colegii mei, și la ora stabilită ne-am prezentat cu toții în fața hotelului. De unde am fost preluați de un autocar, deja înțesat cu colegii din Viena, care ne-a trambalat preț de vreo 2 ceasuri până un’ și-a înțărcat dracu copiii. Și p-ormă am mai mers un sfert de oră.
Nici dacă ar depinde viața mea de asta nu-mi mai amintesc nici în ce zonă a Austriei am ajuns, nici cum se chema cârciuma respectivă. Da oricum nu contează, că nu e ca și cum aș ține morțiș să mă mai întorc p-acolo vreodată. Și vă veți da seama cam de ce mintenaș.
Ajungem deci, la locantă. Nu știu dacă mai trebuie să precizez, dar o fac oricum, ca să aveți un tablou cât mai complet: eram după nush câte ceasuri de la plecarea din București, ajunși la hotel, schimbat în țol festiv, merși încă 2 ceasuri cu autocarul. Să spun că eram leșinați de foame este un eufemism.
Eram atât de flămânzi, că am fi mâncat și pietre seci cu apă plată. Ceea ce, privind retrospectiv, poate nici n-ar fi fost o idee atât de rea…
Nfine, revenind. Ajungem la locantă, ni se pun în față niscai ape, limonăzi și alte alea. Ne uităm cu ochi mari și stomace ghiorțăind după ceva haleu. Care, într-un final, începe să-și facă apariția.
Aperitiv: ceva la care ei i-au zis fistichiu „consomme”. Bă, no-i avea io cine știe ce cultură gastronomică, da dacă ăla era consomme, io-s primă balerină în Lebăda Neagră, pus în scenă de Teatrul Bolșoi.
Practic: ne-au trântit fiecăruia în față câte un lighean, cam ca ăla în care frământa bunică-mea cozonacii de Paști și de Crăciun. Dăcât că nu era o tingire emailată, precum ligheanul bunică-mii, ci ceva porțolan fin, presupun.
În mijlocul ligheanului, un ardei. Gras. Roșu. Generos, nu zic nu. Cam cât un pumn pufos de Vasilesc, așea, să fi fost.
Ardeiu ăsta, erea el pus cu codița-n sus și partea de jos…în jos, na. Practic, stătea în picioare. După o analiză mai atentă, s-a dovedit că îi fusese rezecat căpăcelul, ceea ce îi permitea să adopte acea poziție, de altfel relativ nefirească pentru un ardei.
Pe lângă hârdăul – care altminteri părea gol, dacă facem abstracție de ardeiul respectiv – mai sus menționat, ne-au mai adus și nește treburi care semănau cu un fel de scrumiere mici, așa. În care tronau, vă jur, nici mai mult, nici mai puțin, de 5 (dada, cinci!) floricele de porumb. Popcorn. Cucuruz expandat.
Holbându-ne precum curcile la stiva de lemne la treaba asta ce se înfățișa în fața noastră, nici eu, nici colegii mei, n-am știut ce dreq tre să facem.
Ca norocu, am văzut iute la ăia mai destupați la minte cum se proceda. Și anume, s-a dovedit că dacă săltai ardeiul ceala, de sub dânsul se scurgea un fel de zeamă semi-limpede. Ca cantitate, cam cât ar încăpea într-un țoi d-al nostru de pălincă.
Pe cuvânt de cercetaș, zeama aia arăta fix ca și cum bucătarul ar fi spălat ardeiul ăla pe dinăuntru și apoi l-ar fi pus la scurs în farfurie. Rezultatul fiind o pată de zeamă de un roșiatic îndoielic. În care, tot așa, holbându-ne la ăia mai coneseuri decât noi, am văzut că trebuia să azvârlim boabele de cucuruz explodat și apoi să savurăm cu nesaț. Ceea ce am și încercat. Că doar v-am zis că eram în pragul hipoglicemiei, de flămânzi ce eram.
Bă, cu toată foamea din glandă, io mai mult de o lingură n-am reușit să iau. Pentru că da, zoaia aia dubioasă din farfurie avea fix gustul pe care te lăsa să îl intuiești aspectul său: de apă chioară, cu care ai spălat un ardei gras pe interior. Bonus, niște floricele care probabil fuseseră crocante cândva în secolul trecut. Acu erau numa râncede.
N-apuc să îmi usuc bine lacrimile de dezamăgire (și de foame neostoită), că sosește următorul fel. Care iar, îmi dă speranțe că poate-poate n-oi muri de malnutriție prin țări străine.
Descriere oficială: ceva carne de dracu mai știe ce, în aspic. De rață sau gâscă parcă.
Practic: un con. Dada, ați citit bine. Un con. Ca alea de circulație. Decât că mic. Mic, mititel, mititeluț. Cam la vreo 7-8 țanti înălțime și vreo 3-4 țanti diametrul bazei. Cum ar veni, un fel de piftie în miniatură și sub formă de con.
M-am înfipt în ea cu toată foamea și toate speranțele posibile și imposibile. Mai bine aș fi mâncat fața de masă, cred c-aș fi fost mai câștigată. Pentru că fraților, treaba aia în primul rând nu fusese vreodată nici măcar prin vagă vecinătate cu sarea.
Ceea ce vine de la mine, care mare parte din viață am avut probleme cu rinichii și pentru care sarea e ceva ce nu e musai, da prinde bine dacă e.
Bă, dar treaba asta n-avea nici o treabă. Cu nimic. Nici cu sarea, nici cu vreun alt gust anume. Pur și simplu ziceai că încerci să mesteci o bucată de gelatină prin care cuiva îi scăpaseră niște firișoare de ceva ce intuiam că ar fi trebuit să fie carne. Groase cam cât trei fire de păr laolaltă.
Acu deja dau să plâng în pumni cu sughițuri, că io-s și rea de foame. Dar mă îmbărbătez uitându-mă în jur la colegii mei, care scurmă la rândul lor cu disperare prin mâzga gelatinoasă, încercând să dea de ceva comestibil cât de cât.
Dar n-apucăm să ne jelim prea tare necazul, că apare următorul fel. Oficial, mix de fripturi cu ceva pireu. Nu. Nu de cartofi, ar fi fost prea frumos. De anghinare cu pixu mai știe ce frunze de măcriș și tulpini de talpa-iadului. La gust? Un fel de pireu de iarbă proaspăt cosită, frecată cu ceva lapte și un pic de apă cu care ai spălat vasele.
Descriere: ne-au pus în față câte un fund de lemn cam cât o bâtă de cricket, pe care tronau dezolant trei bucățele de carne, fiecare cam de dimensiunea palmei unui bebeluș nou-născut. Alături de ele, mai sus numitul pireu.
Pseudo-fripturile alea una cică ar fi trebuit să fie porc, una curcan și una parcă vită. Da oricum nu conta, că la ce dimensiuni microscopice aveau, puteau la fel de bine să fie și din pulpă de greiere.
Astea să zicem că au fost cât de cât decente. Că măcar erea carne, băgai oleacă de proteină, simțeai că mai revii la viață. Da îți trecea repede, că le mistuia stomacul instant și începea iar concertul de ghiorțăieli și proteste.
A mai fost apoi încă ceva fel de mâncare, dar cred că e posibil să fi leșinat p-acolo de foame și dezamăgire, că nu-mi mai amintesc neam.
A sosit însă apoi desertul. Anunțat a fi fabulos: înghețată artizanală de dracu știe ce (x 2) și de lămâie. Primele două au fost atât de groaznice, încât memoria mea refuză să le scoată din sertarul în care le-am încuiat bine-bine, așa că nu mai știu ce au fost.
Țin minte doar atât: că una avea o culoare așa, un fel de gri-șobolan, una era un verde-otravă și apoi urma lămâia. În care îmi pusesem, din nou, cu toată naivitatea de care eram capabilă, speranțele.
Mno. Înghețata asta de fapt era ca și cum ar fi luat careva o mână de zăpadă de afară (că era iarnă, nu cred că v-am zis), peste care ar fi turnat câteva picături de esență de lămâie. Plus o țâră de zahăr.
Să nu vă imaginați că avea ceva din cremozitatea și onctuozitatea unui gelato d-ăla din care simți că ai mânca până bubui ș-apoi încă o dată p-atât. Că nu. Era o treabă în care se simțea fiecare cristăluț de gheață în parte, că-ți crănțănea bine de tot în dinți când o îngurgitai. Iar gustul… hmmm. Cum să definesc eu gustul? Aproape completamente lipsă. Da. Cred că așa e corect.
Toată treaba s-a încheiat, cum altfel, cu o cafea vieneză autentică. De care evident că nu m-am atins, că tremuram io suficient de foame, nu mai aveam nevoie să mai tremur și de bâzdâcii dați de cafea.
În mod normal, dacă numai eu aș fi fost de părere că toate mizeriile alea au fost aproape 100% necomestibile, aș fi zis că-s o țărancă de la țară, neobișnuită cu finețurile gastronomiei fine și aia e.
Dar au fost și ăilalți alături de mine. Care au fost la rândul lor perfect de acord că toată treaba a fost mai degrabă un supliciu, decât un deliciu.
Dar, spre norocul nostru, în scurt timp după finalizarea maiestuoasei cine ne-au încărcat înapoi în autocar și ne-au mai debarcat în fața hotelului în care eram cazați. Unde ne-am pitit noi după o coloană din lobby, am așteptat să ne dispară autocarul din raza vizuală, după care am pușcat spre primul Mecdonalț ca hoțu din alimentară.
Și ne-am ostoit cu toți foamea, și ne-am întors apoi oleacă mai fericiți înapoi la hotel, unde am râgâit toată noaptea cu maximă satisfacție Cola și cartofi prăjiți cu maioneză.
Am râs cu muci, de a trebuit să-mi fac altă cafea!
Te ador.
Comentariu beton!54
Așa și eu😂. Uite cum macdonalțu’ salvează planeta de foamete, din nou:) Ești minunată, Iulia!
Comentariu beton!21
Măcar ați început ziua pe veselie 😁
Comentariu beton!17
Acuma vezi si tu de ce ocolește Vasilescu restaurantele de fițe si baga in mat potol de pe la taverne.
Văzui si eu prin filme mâncare din asta de boieri si singurul gând care nu-mi dădea pace era ala ca au murdărit o grămadă de farfurii fix degeaba.
Bonus: banc citit pe o pagina nemțească:
„Am cumpărat, ieri, o prăjitură vegană. Acum am înțeles ce se întâmplă cu hârtia reciclata.”
Comentariu beton!79
Păi io-s perfect de acord cu strategia Vasilescului, da noi atunci nu prea am avut de ales. Că așa, știu și eu o cârciumă prin Viena, pe o străduță, unde au un jnițăl și niște fripturi cu legume la cuptor de mori încet 🤤
Comentariu beton!30
“cârciumă prin Viena, pe o străduță,” Un pic mai precis (adică Google Maps) se poate?
Mulțumesc!
Comentariu beton!11
Mi-e lene să caut acuș, dar se numește Bettelstudent. E destul de în centru.
Cred că asta e: https://maps.app.goo.gl/XyAdRbaxSjtGKriL6?g_st=ic. O să o verific la vară, dar am încredere. 😁
Mulțam încă o dată!
De aia io prima dată mă duc la birt și apoi văd dacă este ceva comestibil pe planetă.
V-am țucat dulce și rotund, mă duc la crâjmă.
La crâjmă la 🍽️ sau la 🍺? S-ai pohtă, oricum ar fi! 😁
Am avut o “experiență culinară” asemănătoare în Paris. Eram la un târg și furnizorul ne-a scos la un restaurant pe Champ Eliseiul păcii. Chelnerul zici că era majordonul reginei. Am cerut vită, că na’ se săturase țăranul din mine de porc. I-am zis majordonului să fie “very well done”, că nu doream surprize. Bă’ băiatule era atât de well done că aveam impresia că vacă mișcă încă în farfurie….
Măncam și mă gândeam la fazele alea cu boxeri din filmele alb – negru, în care cei din rândul 1 aveau ziar ca să nu fie eventual stropiți de sânge…
Tăiam canea și mă uitam să nu îmi stropesc vecinii de masă cu sânge…
O fi înțeles șeful francez că sunt din Transilvania și s-a gândit că fiind lună plină, am nevoie de porția zilnică de sânge 😁
Am 😂😂😂😂😂😂😂
Mă bucur 😁
Am pățit și eu ceva similar, doar că în Olanda, țară în care toată gastronomia se învârte în jurul sandwich-ului și a supelor la plic. Tot așa duși la un restaurant de semi-fițe și cu mâncare pentru bogați nu sărăkie ca noi.
Dar când și-au comandat unii colegi cocoșel (coquelet) pot să jur că era pârlit la brichetă nu prăjit sau copt… simțeai cum îi bate inima încă…😅 Dar ne-am liniștit sufletul și stomacul cu o shaorma cinstită de la nenea arabu’. 🤣
Comentariu beton!52
Ahahahaha, îmi și imaginez sărăkia de 🍗 pârlit cu aprinzătorul de aragaz. A incercat și să îți mănânce salata sau numa a fâlfâit din aripi prin farfurie? 😂
Comentariu beton!47
Am fost la un curs la München și am pățit exact pe dos. Ne duceau ăia la prânz la diferite restaurănțele (încărcați în taxiuri mari, 6 locuri fiecare) și am ajuns la ceva grecesc. (La berării ne duceam numai seara, nu in pauza de curs – nu știu de ce ). Și comandăm la nenea grecu’ o friptură asortată. Trei bucăți de carne pui, porc vită. Fiecare bucată ar fi săturat un om normal. Eu, 160 cm și 45 kile …. La final ne întreabă organizatorul dacă mai vrem ceva (desert, băutură non alcoolică) și un coleg arată spre farfuria mea unde pasărea și vita erau neatinse și mai era un picuț de porc. Zice „ea ar mai vrea o porție”
Comentariu beton!46
Și n-a venit bucătarul cu o falcă în cer și una în pământ să întrebe unde a greșit și de ce nu ți-a plăcut mâncarea? 😅
Comentariu beton!15
Păi și? Măcar ai cerut frumușel la pachet ce rămăsese? 😂
Comentariu beton!14
@Iulia
A avut grijă un coleg. Pentru el off course.
Să mai spun că seara la o berărie tradițională n-am putut ridica Maß – ul cu o singură mână. Am ciocnit și băut elegant cu două mâini pe monstruozitate?
Comentariu beton!20
Dar colegii austrieci? Lor cum li s a părut? Am fost invitată odată,bine invitată am fost de mai multe ori dar o dată mi a fost de ajuns,deci am fost invitată de niște englezi la o cină de Crăciun. Jur ce au pus ei pe masă,eram vreo 12 oameni,abia mi ar fi ajuns mie și eu nu s vreo mâncaie. În fine,se termină sindrofia,eu nerăbdătoare să ajung la frigiderul de acasă,inglejii nemaiterminand cu laudele la adresa gazdei și cât de sătui se simt. Naiba știe,până în ziua de azi am rămas cu nedumerirea asta,om fi noi nehalitii planetei dar oricum eu una prefer mesele noastre,ori la bal ori la spital. 😀
Comentariu beton!30
Austriecii erau leșinați de cât de minunat a fost. Da mă rog, nu mi-a provocat asta prea multe mustrări de conștiință, având în vedere faptul că gastronomia austriacă are la temelie găluști din pită, jnițăl și ciolan 🤷♀️
Comentariu beton!20
@altă(Iulia): ai uitat de supa de făină.
🤣🤣🤣
Comentariu beton!12
@JT, ahahahaha, aoleu, da, altă abominație! 🤦♀️
Cu câteva veșnicii în urmă, pe când împărțeam liftul cu Bazil, m-au trimis angajatorii la școlarizare de specialitate. Și pentru că s-au hotărât mai târziu, au găsit loc de cazare în cel mai scump han din satul respectiv. O veche moară de apă transformată în restaurant cu camere. Aparținea unui mare chef. (Asta am aflat mai târziu.)
Țăranul din mine, prima oară ieșit din satul (țara) lui, a cerut ceva cu specific englez (ca undeva printr-un sat dincolo eram trimis). La care tanti ospătărița îmi recomandă raviolli.
Am cerut altceva din meniu: am pus degetul, că nu înțelegeam nimic din descriere. 😅 Era ceva de miel (extra bun și suficient) cu piure de cartofi. „Pentru 2 lire în plus primiți extra piure.” Am bănuit că e porția mică și am fost de acord. Mi-au adus toată copaia în care au făcut piureul pentru tot restaurantul. Plină.
Consome-ul a fost o ceașcă englezească de ceai plină cu o supă cremă de… habar nu am.
Profesorii, când au aflat unde stau, m-au întrebat cât costă mâncarea la restaurant.
„- Nu știu, că n-au prețurile trecute.
-[râsete] Sunt atât de mari că nu le încap în meniu.”
Ei, la curs, ofereau și masa de prânz. Câteva sandwich-uri.
Comentariu beton!34
😂😂😂😂
Altădată, în prima vizită la sor’mea, în Italia.
-Hai că vă duc la restaurantul unei mănăstiri din zonă.
Am luat o friptură de vită cu mazăre. Făcută bine friptura și destulă. Mazărea, cred că fusese opărită bob cu bob.
Prezentarea în schimb era mai anostă decât în spitalele noastre.
😂😂😂😂😂
Fantastic povestit! Mi-ai schimbat ziua! Cred ca m-am auzit din strada, cat am putut sa rad!🤗
Mă bucur 🙂
Dacă data trecută am râs copios pe tema beuturii, astăzi a fost cu stelele Mișlen! 😂😂😂 Tastatura e plină de stropi de cafei, însă ziua știu că va fi una cu tonus maxim, drept pentru care îți mulțumesc! Week-end fain !😂
Păi mna, beutura e temelie, mâncarea-i fudulie, așa că era firesc să începem cu 🍺😂
Comentariu beton!11
😂 De unde se deduce că la restaurantele de fițe nu te duci cu burta goală.
Comentariu beton!13
Mda, aparent e după cum ți-e norocul… Că iaca, unde i-a dus Meșter pe creștinii ăștia n-a fost rău deloc 🤷♀️
Păi ce facem bre mânjim stelele Miceline lu șăfu de la blog????
Io cred că ăia cu firma au vrut să vă dezvețe de obiceiuri deastea proaste de a arunca banii pe delicii și să mergeți la o crâșmă cinstită unde poți consuma o fleică sau un cârnaț dăla bun și să ajuți economia nu să umfli buzunarele la Micelini!!!!! 😂😂😂
A, nuuuu, că la crâjmă unde ne-au dus pe noi cu siguranță nu erau 🌟
Io cred mai degrabă că au vrut să se asigure că dacă e să ne mai invite vreodată pe viitor, o să refuzăm politicos, dar ferm 😂
Comentariu beton!24
În Viena, noroc de o bodegă argentiniană cu carne responsabilă, și tradiționalul șnițel și wurst. Că în rest, nu prea au treabă cu mâncarea și mai ales cu gustul ei. Mereu, pe unde mergem, vrem să vedem și bucătăria locală…hmmm, am fost la o bodegă centrală și am comandat mâncarea favorită a lui Franz Iosif al2lea…ceva carne de vită fiartă gen rasol (blasfemie curată) cu o zeamă lungă și ceva legume. Soția a luat asta, eu am fost mai câștigat cu un burger austriac tradițional cu cartofi prăjiți.
Comentariu beton!11
Tafelspitz este foarte bun, daca este facut cum trebuie.
@Libelula… o fi, după gustul fiecăruia. Noi ne-am luat după recenzii. Bodega unde am mâncat foarte ok, dar tafelspitz-ul în sine….nu e pe gustul nostru.
@Lucian: ai dreptate, depinde de gustul fiecaruia.
De acord cu @Lucian aici, și pe mine m-a oripilat profund Tafelspitzu vieții. Bleacs!
Pe de altă parte, mie rasolul nu-mi place oricum, da am zis să încerc, că mna, poate îmi mai rafinez și io papilele. Mnu 😐
@Iulia…carnea fiartă e blasfemie curată. Mai ales dacă e vită. Una dintre medaliile pe care le port cu mândrie mi-a fost oferită de o ospătăriță la vreo 50+ ani în Montmartre. M-a întrebat cum vreau friptura mea cu sos de piper verde. Iar „americanul” din mine a zis „rare”…și răspunsul a fost orgasmic „oui, tres bien monsieur. Rouge parfait!”.
Doamnă dragă, nu mai am eu prea multe distracții de degustat( din motive de sănătate), dar sâmbăta o aștept cu nerăbdare. Îmi încep ziua cu în smiley mare pe obraz și în suflet. Mulțumesc!
🤗
Şiiiii….în meciul „Fiţosenii de fiţoşenii” împotriva „Macdonalţ”, câştigă ultimul prin knockout!!!! Pariurile onorate de distinsa locandă prin nota de plată obeză!!!
😂😂😂
Doamnă dragă, nu mai am eu prea multe distracții de degustat( din motive de sănătate), dar sâmbăta o aștept cu nerăbdare. Îmi încep ziua cu un smiley mare pe obraz și în suflet. Mulțumesc!
Am pățit o chestie similară la Praga, acum ceva ani, tot cu o delegație de colegi, ne uitam unii la alții și nu înțelegeam ce se întâmplă. Cină de mari fițe înainte de o conferință, noi obosiți după avion, veniți de la muncă de dimineață. Ne-au hrănit cu un antreu care a însemnat 5 flori comestibile (cred că erau panseluțe) și trei buline de sos de culoare diferite, de mărimea unor monede de 50 de bani, și la felul principal cu felurite legume în aspic (urăsc visceral gelatina), în diverse forme geometrice în spațiu. La desert – un biscuite straveziu pe care era plasată strategic o linguriță de înghețată. Cu panseluțe înghețate în jur. Au fost mai câștigați cei care beau, se pare că vinul a fost bun. Meniu conceput de un chef cu 2 stele Michelin, ni s-a spus. În familie noi numim astfel de mâncare „desene în farfurie”. Nu mulțumesc, la hotel am cerut niscavai room service cu mâncare consistentă, că simțeam că leșin.
Comentariu beton!23
Mda, n-om fi noi suficient de rafinați, io știu? 🤷♀️
Exact asa am patit acum 2 ani la cina din asta de fitzele lumii in Spania, nu credeam ca se poate manca prost sau a nu se manca deloc. Singura chestie comestibila a fost painea si ceva vin.In rest am plecat nemancati si ne-am oprit la carciuma din colț si am bagat cate un kebap rapid ca eram lesinati. Carciuma era ca locatie absolut superba fix pe malul marii,langa niste ruine pe o stanca ce sa zic de tablou dar mancarea lasa de dorit răuuuu. Am primit aperitiv in niste cescute de cafea capuccino de peste sau ceva oratanii din apa, care mie personal imi plac, dar chestia aia era verde si sarata de nu puteai frate sa te atingi.Nu mai spun ca puțea a peste stricat.La felul principal niste peste cam cat degetul , cica file, dat prin pesmet si prajit.Nu avea niciun gust l-am msncat cu muuulta paine si 2 pahare de vin. Vinul era bun nimic de zis si painea calda.Faptul ca evenimentul plii s-a terminat la 11 noaptea si eram departe de Tarragona ne-a lasat decat kebapul de langa hotel ca optiune de a manca ceva, ceea ce am si executat ca eram nemancati de la 1 ziua.
Comentariu beton!17
După cum ziceam, băutura e temelie 😂😂😂
În rezumat… Mâncarea e fudulie, bautura-i temelie …
Nu țin minte să fi pățit să nu mă sature mâncarea dintr-un restaurant (e drept, o perioadă bună nu prea le-am vizitat, deci nu știu dacă experiența mea gastronomică se pune).
Dar am pățit un pic invers.
În februarie am fost 3 zile la Hamburg.
La micul dejun, nemții sunt specialiști în sandwich-uri, de găsești câte-o Bäckerei la fiecare colț de stradă. Iar pe baza experienței de după Anul Nou din Sibiu, când am căutat 2 ore un loc unde să mănânc și eu ceva cinstit (era 3 ianuarie, 8 dimineața), nu am vrut să caut altceva.
La prânz, în schimb, m-am ghidat după miros (și după recenziile din Google Maps).
Într-una din zile am ajuns prin centrul Hamburgului la o crâșmă cu specific… bavarez.
Era ascunsă printre clădiri, pe niște alei care m-au făcut să cred că sunt la periferie.
În meniu oamenii aveau un singur lucru, cu diferite asezonări: Spätzle (un fel de tăiței, pentru cine nu e familiar cu germana). Eu am ales o porție asezonată cu o bucată de porc, că era singurul lucru din meniu pe care nu a trebuit să îl traduc.
Și „stropit” cu bere bavareză.
Acum, ca să înțelegeți un pic contextul: majoritatea berii din N-V-ul Germaniei e îmbuteliată in sticle de 0.33.
Asta, venind din Sud, unde se respectă tradițiile, era la 0.5, iar chelnerița mi-a adus-o cu un sfert de oră înaintea mâncării.
Am început să trag din ea, așteptându-mă să mă sature mai bine decât mâncarea ce urma să vină. Na, centrul Hamburgului, prețuri accesibile, speram la un aperitiv după care să caut un Mec. Mare greșeală!
A venit fătuca aia cu o farfurie de vreo 24-25 de centimetri (cred că îi spune platou pe românește), cu o bucată de carne cât mâna unui adult mai mare – așa, ca a lui Basil, cred) și o movilă cu vârf cu Spätzle.
Am dat berea deoparte și m-am băgat la înfulecat, că mirosea dumnezeiește și eu făcusem deja vreo 20.000 de pași și foamea era mare.
După 20 de minute care mi s-au părut o eternitate, mai aveam în față o treime din movila de tăiței de la început și o juma de bere, din care oricum mă hidratasem pe parcursul mesei.
I-am făcut semn fetei să-mi aducă o cafea și nota de plată.
S-a uitat lung și cumva dezamăgită la mine, întrebându-mă dacă a fost ceva în neregulă cu mâncarea.
I-am spus că da, a fost…
porția prea mare pentru capacitatea mea de luptă. Că de bună a fost bună.
Toată distracția m-a costat vreo 20 de euro, ceea ce eu am considerat o afacere excelentă.
Am salvat taverna pentru data viitoare când mai ajung prin oraș.
Oricum m-am întors acasă cu vreo 3 kile mai mult decât cu cât am plecat.
Comentariu beton!17
@Lucian M: spätzle sunt găluște mici de făină.
Făină. Deci tăiței.
@Lucian M: 🤣🤣🤣🤣🤣
@JT, nu neapărat. Spätzle la nemți sunt niște tăieței mai grosuți, așa, făcuți cu ou (cred). Nu au textura nici ca pastele italiene, nici ca fideaua noastră, sunt cumva mai…consistenți, nu știu exact cum să explic. Na. Că acu îmi curg balele și mi-e poftă de Spätzle 🤤
Comentariu beton!11
@(altă)Iulia: no, zmău. Am mai învățat ceva. Că io am acas’ o „răzătoare” d-aia pentru spätzle și d-ai-am zis găluște mici (că nu-ș cum să le spun altfel) de făină.
@(alta) Julia ai dat cea mai exactă definiție. Eu prefer varianta Knöpfle, ca năstureii. Se şi prepară cel mai rapid. Tot un fel de paste sunt, la care mai adăugi ouă – diferența principală e că folosesc făină obişnuită sau de secară care e mai grosier măcinată, de aici consistența diferită. Toți decretează că şvabii le au pritocit.
Spätzle sunt niște paste specifice Austriei și Germaniei. Rețeta clasică este din cartofi fierți cu făină și ou, aluatul se trece printr-o presă specială pentru aceste paste, deasupra unei oale cu apă clocotită…..se fierb și după aceea se consumă cu diverse……………..Sunt minunați!
Aceasta este presa pentru paste -https://spaetzlewunder.de/en/die-spaetzlepresse
🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Adevărul este ca, daca vrei sa ai o experienta culinara cat de cat ok, Austria nu este niciodată tara unde sa mergi. Nu ca ar fi rau, dar în afara de snitel cu cartofi prajiti și carnati cu varza (pe care poți sa le mănânci bine mersi în tarisoara de bastina), nu prea ai ce găsești pe acolo. Iar orice altceva în afara de cele mai sus menționate nu recomand nimanui sa încerce. Am fost de multe ori în Austria, în mai multe zone pe toată lungimea si latimea ei, e la fel peste tot. O singura exceptie: un hotel din apropiere de Viena unde am fost de 6 ori in 3 ani pentru un training cu colegii mei corporatRisti si unde orice am mancat a fost excelent. Nu mancare tradițională, de toate pt toti. Il felicitam cu totii pe bucătar dupa fiecare pranz și cina.
MacDo ne-a salvat și pe noi în Brașov. Am așteptat comanda la o carciuma din centrul vechi aprox 90 de minute, apoi am năvălit rapid la fastfud ca era ora închiderii 🤣
În Austria (în afară de ce ai zis tu), singura mâncare comestibilă e de la chinezi 🤣
Unde v-ați luat țeapă în Bv? Că p-aici se mănâncă destul de bine din câte știu eu (nu că aș ști toate cârciumile).
La Gaura Dulce. Mâncaseram acolo la pranz și ne plăcuse mult mancarea, asa ca am zis sa mergem și seara. Ne-au luat comanda, au adus vinul, dar după o ora jumate a venit ospătarul sa se scuze ca inca nu au inceput sa ne pregătească nimic din comanda si ca nici nu ne poate promite ca va mai fi facuta vreodata 🤣🤣🤣
Interesant, eu am avut experiențe plăcute in Austria…de exemplu, una dintre cele mai bune pizza le-am mâncat intr-un sat de lângă Innsbruck, la Mutters. Soția e topita dupa supa crema de sparanghel si galustele cu caise de pe lângă Villach si cumnatul e înnebunit dupa „Salata fermierului”, mâncata intr-un restaurant, tot pe acolo…bine, salata respectiva avea, pina la urma, si ceva urme de verdeața, in rest era compusa din costița prăjita, jumate de pui sub diferite forme, cartofi prăjiți si ceva brânza si roșii. 🤣
Comentariu beton!19
Draga Iulia, poate celor care v-au invitat li s-a facut o reducere pentru ca au venit cu un grup mare.Nu de alta, dar par asa, mai… economi.
Si poate acesta a fost argumentul principal pentru ei.
Ahahaha, tot ce se poate 🤣
Nu este ca și cum tu și cu Vasilescu dați pe dinafară de frugali ce sunteți. Eu le spun la vagii mei amici, luaț de citiți că iar a scris mișto regina maionezei.
Comentariu beton!28
🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
In una din vizitele noastre la Londra s-a nimerit sa fie zilele noastre de nastere (eu si sotul suntem unul dupa altul) si copiii ne-au dus la un brunch la un restaurant cu cauciucuri. Localul placut, atmosfera faina, aveam o fata exclusiv la masa noastra si ea ne intreba dupa fiecare fel cum ni s-a parut si daca mai dorim ceva. Mancarea buna, nimic de zis, dar portiile mici, nu am iesit chiar cum am intrat (adica infometati) dar nici satui nu am iesit.
Noroc ca am avut meniul dinainte ca sa intelegem ce continea mancarea. Era la inceput un fel to share cu continut fix apoi cate 4 feluri din care sa alegi unul pentru starters, main course si desert. Si ceva bauturi, aperitiv si vin.
Descrierea felurilor era asa de pompoasa ca te asteptai la ceva deosebit. Citeai „Cured organic salmon, chervil mayonnaise & pickled yellow courgette” si primeai o bucata nu prea mare de somon (organic) cu ceva maioneza cu ierburi pe deasupra si dovlecei galbeni murati .
Cum mie imi place sa experimentez, la desert am ales „Home-made crumpets with honey truffle & Brillat-Savarin” (mai am inca meniul, stati linistiti). Fatuca zice zambind usor: bold choice. 😀 Mai, felia aia de trufa stravezie de vedeai prin ea, era atat de puternic aromata ca tot desertul mirosea a ciuperci, ce miere, ciuperci, frate. Cand m-a intrebat cum mi s-a parut si am zis ca inca ma gandesc , ea: I told you so 😂
Una peste alta, a fost o experienta interesanta dar nu as mai repeta-o.
Comentariu beton!21
Dada, trufele sunt aquired taste, dacă mă întrebi pe mine. Și sunt meeeeega aromate – un vârf de unghie se simte într-o farfurie întreagă.
Am ras cu sunet😂. Eu sincer n-am patit din astea dar domnul sot a patit-o de vreo 2 ori tot cu serviciul. I-a dus intr-o locatie din asta jmechera unde au mancat 5 feluri si au placat de acolo flamanzi. Evident ca oamenii dupa ce au plecat, s-au oprit la prima frituur (taraba de cartofi prajiti si alte chestii prajite din carne) de unde au servit una portie mare de cartofi prajiti cu maioneza si carne la alegere.
Eu am mancat la restaurante mai fițoase care nu ajunsesera inca la Michelin, dar mancarea era super si iti ajungea chiar pe 4 masele 😀😋.
Băi, nu știu, eu am mai mâncat și la cârciumi de fițe, d-alea cu un spârc în mijlocul farfuriei. Da măcar au fost bune cu draci spârcurile alea.
Pai asta vreau sa zic si eu. Sunt carciumi unde mananci bine si altele unde nu, chiar daca sunt de fițe. Dar cum spuneam si la marele şef zilele trecute, am pe lista un Michelin. Si chiar e de mancat acolo. Am dat sugestie la sot pe post de cadou (dat sugestie de fapt la junior ca sa ii spuna lui tat-su😁).
dap. am citit. mă duc să fac focul la grătar!
Imediat și noi 🤣
Aveți grijă la dovlecei să nu-i ardeți de tot.
În Belgia, acum vreo 10 ani, la un curs. Într-o zi excursie departe rău, ore de mers cu autocarul și picioarele. Masă într-un loc fermecător, un restaurant la marginea pădurii. Primul fel: un castronaș cu ceva portocaliu, am înțeles că era supă cremă de morcovi. Erau morcovi pasați diluanți în apă și atât. Nu tu pâine, nu tu lingură. Era de băut. Nu am mâncat, am crezut că e așa, o fiță de început. Așteptam mâncarea. Felul 2, grătar. Sfârâia pe un grătar afară niște carne de pui și niște chestii cu clești, raci sau ce or fi fost. Mă pregăteam să dau iama în carnea aia. Ce să vezi, aveam porție, o bucată de carne și un animal cu clești. Animalul cu clești nu știam să îl mănânc, în plus era așezat așa într-un fel că părea viu și gata de atac. Eu sunt olteanca, noi altfel stăm la masă… Noroc cu vinul, că am mai uitat de foame😀
Comentariu beton!30
🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Bine, Austria asa e toată pă partea gastronomica. Știu ce vorbesc pt că fac livrări pt restaurante de aici de la capitală. Practic mănânci din conserve și din congelator la ei la restaurant. Totul, inclusiv specialul șnițel vienez e de la microunde. Da scuuuuump, ca la restaurante de lux. Păcăleală pe bani mulți de luat de la fraieri. Așa se poate rezuma bucătăria tradițională de la microunde austriacă.
Comentariu beton!14
Dap. Da tre să le dai ștrudelul cu Töpfen. Presupun că și ăla e congelat cam peste tot, da cu ăla nu mi-am luat țeapă ever, pe nicăieri.
@(altă)Iulia: ștrudelu’ cu topfen de la Clever (BillaPlus) care-i congelat se face-n 20 minute la cuptor și-i DIVIN. E și ieftin ca braga (€1,99 la 600g).
Hai că mi-ai făcut și ziua de azi 🤣
Am pățit -o și eu la Malaga, la cina tinerilor interniști. Am vrut să mă dau interesantă și am comandat niște scoici. Ceea ce nu înțelesesem cu spaniola mea de baltă a fost că minunatele scoici erau 2 mari și late. Scoicile în sine, că proteina era cât o muscă mai grasă 😁 Cum mă chinuia hipoglicemia am luat niște creveți la tigaie. Era mai mult usturoi și ulei.. Într-un final, ca să nu leșin de tot am ciugulit calamari pane și cartofi prăjiți de la vecinii de masă, care au fost mult mai inspirați!
Comentariu beton!12
Pacat…
Si ghinion de nesansa. Mai bine va duceau la o crasma tipic austriaca, obisnuita si nemishelinizata.
Ati fi fost mai castigati.
Austria are o bucatarie foarte buna, imho. Tipic central-europeana si cu influente maghiare si ceho-slovace.
Pe langa jnitzelele si ciolanele de care pomeneati, servite alaturi de o salata de cartofi, sau varza rosie, pe langa Tafelspitzul lui Franz Josepf, austriecii ( mai ) au si gulasuri grozave, fripturi de vita sau porc ( mai putin cunoscutele Zwiebelrostbraten – vita cu ceapa, Rinderschmorrbraten – friptura de vita in sos de vin, cu sau fara ciuperci, venita pe filiera germana, Bierfleisch – friptura in sau cu sos de bere, Schweinfleisch, friptura de porc in felurite combinatii cu legume, paprikasuri de pui ( cu boia ), tot din bucataria maghiara, Wildragout – ragu de vanat, cu sos vanatoresc, etc., etc… ).
Ma opresc la deserturi… :)))
Sau, pur si simplu, mai bine v-ar fi dus la un restaurant ( ca au destule, mai ales prin Grinzing sau in afaar Vienei ), unde se poate lua o vita in sanje, „blue, rare sau cel mult medium-rare”, de te lingi pe ficat!…
Am avut cateva experiente deosebit de placute in sensul asta.
Comentariu beton!17
Am murit 🤣🤣🤣
„Pulpă de greiere” 🤣🤣🤣
Nu ai mâncat niciodată urechi de găină?
# Shoric. Să încerci aripioare de porc…
Ceafa de găină cu cartofi pai o poate găti doar un bucătar cu 3 stele 🙂
😂😂😂
Acuma, un restaurant din asta înstelat nu e chiar alegerea ideala când ești cu foame-n gat si la limita hipoglicemiei, mai ales ca si Paul Bocuse, care e tatăl, mama, unchiul si mătușa gastronomiei franceze moderne spunea intr-un interviu prin 2007, văzând extremele la care s-a ajuns in multe restaurante ca „La nouvelle cuisine, c’était rien dans l’assiette, tout dans l’addition”. Adică nimic in farfurie, totul pe nota de plata. 🤣🤣
Comentariu beton!25
Noi, românii, avem un proverb: Calu de dar nu se caută la dinți. Și mai avem unu care zice că dacă pleci la drum lung și ajungi printre străini este bine să ai la tine minim o bucată de slană&brânză și vro 3-4 cepe. A, și obligatoriu este să ai brișcă pentru că mori de foame fără ea.
Comentariu beton!23
2008, Bratislava, restaurantul ala de pe pod. Misto locatie, te pisai in galeata de metal uitandu-te pe geamul baii la aia de jos, de pe pod.
Mancarea… cateva spume si ceva verdeturi. Nu tin minte sa fi fost ceva proteina.
Vinul… nici aici nu a fost cu noroc ca am avut 2 pahare de 50ml cred.
Fiind dusi de un importator de masini (in vizita de lucru la fabrica) juma de oameni erau in limba – vai ce deosebit a fost, vai ce m-am saturat, vai vai – iar juma eram lesinati de foame.
Ne-am coborat de acolo si la prima toneta cu kebab ne-am facut plinul. Ras si o bere rece si am putut sa ne apucam de baut asa cum trebuie cand esti in deplasare.
Comentariu beton!11
Eu îmi închipui că nenea chefii ăștia, când concep astfel de meniuri, leșină de râs în sinea lor, așteptând să vadă cât pot înghite, la propriu și la figurat, mușterii.
Ceva similar am pățit și io, acu’ mulți ani, prin nouăzecișiceva, într-o deplasare la sediul regional din Varșovia. Doamna Gustescu poate cunoaște locurile…
Ne-au dus la o cârciumă nu de fițe dar cu bucătărie locală mai fină…cică. În centrul vechi, (de fapt nou, refăcut după război) undeva intr-un demisol întunecos cu mult lemn negru, fețe de masă abe imaculate, tacămuri și veselă de fiță, lumănari pe masă, șervete în inel metalic, ce mai, pă megalucs. Foamea, deasemenea, feroce in noi, niste puști de aproape treijdăprimăveri de prin toată Ioropa, chinuiți de apetit si curiozitate.
Au băgat chifle calde cu unt în niște forme gingașe pe niște farfuriuțe meșteșugite. În 30 de sec nu mai rămăsese decăt un stol firav de firmituri pe fața de masă și farfurioarele frumos șterse cu ultimul coltuc de pâine.
Vin niște chelneri mult mai spilcuiți ca noi mesenii, cu niște bolulețe aburinde. Taci ca vine ciorba! În timp ce mă îngrijoram că nu zăream niciunde ardei iuți mă trezesc cu boluțul în față. Dubios! Înăuntru, o zeamă cenusie cam ca leșia, cu vagi urme de ulei și cu nicio urmă de frunză sau legumă. În mijloc pluteau două chestii, una albă alta neagră sau inchisă la culoare că lumina era chioară. Am băgat lingura să execut. Cum arăta leșia aia, așa era și la gust. Zero. Dar fierbinte de numa’. Am facut semn la baieții spilcuiți sa ne mai aducă păine apoi am pescuit cu lingura cele două obiecte plutitoare, spre norocul nostru, un ou fiert tare și o bucățică de cărnat, negru și urât, dar totuși promitea a fi comestibil. Am rupt muncitorește nește chifle și am mâncat cu îmbucături cât mai mici, ca să dureze cât mai mult, oul, cârnaciorul și doo chifle. Am stins cu vin roșu, care mi-a făcut frumos gura pungă. Am fost atacați de spilcuiți cu felul principal. Ceva păsărel mic cu cracii-n sus, frumos rumenit cu cartof în coajă, sfeclă si alte marafeturi neinteresante. Lângă, ne-au pus un bol cu ceva dulceață de fructe de pădure. Auzisem de combinația asta de blasfemie prin țări străine dar nu o încercasem. Atac păsărelul frontal. Tai o bucată de piept și în timp ce încercam să îndepartez pielicica frumos rumenită, descopăr că bucataru’ se grabise și curățase orătania de penele mari. Restul hăinuței de pene și tuleie mai mic rămăsese pe păsărel (era Nov, friguț) semi arsă, rumenită de la gătit. Am simțit ceva ce probabil ar fi trebuit să mă transforme în vegetarian dar m-am ținut tare. Am lăsat pasărea de izbeliște, am chemat iar un spilcuit să ne mai aduca niște chifle și ceva pepsi că vinul ăla nu avea nici gust bun, nici acompaniament gastronomic potrivit.
Am mai bagat 2 chifle unse indelung pe fiecare milimetru pătrat cu dulceața aia.
Am ieșit după 2 ore hămesiți, obosiți si dezamăgiți. La venire vazusem in apropiere un magazin PizzaHut cu take away only unde vitrinele erau pline. L-am gasit în cele din urmă cu vreo 10 min înainte de inchidere. Mai aveau 3 felii sleite în galantar, ceva gen diavola, o odioșenie cu pui si ardei si o altă odioșenie cu șuncă și ananas. Le-am luat la pachet cu colegul, am mai găsit ceva gen non-stop pe drumul către hotel de unde am pescuit patru beri si două pungi uriașe cu chipsuri. Am ajuns cu ele reci bocnă la hotel (Marriott, da?) și am facut un picnic pe cearșafuri numărând câte ore mai aveam până la avionul de a doua zi cu care reveneam la București.
Am mâncat prost la viața mea. Nu de foarte multe ori pentru că, ca orice gurmand care se respectă, am un nas bunicel cu care descopăr mâncătorii valabile în timp ce evit elegant țepele.
Dar la Varșovia am luat-o în plin.
Timp de aproape 30 ani, a ramas de departe cea mai proastă experiență culinară din viața mea.
Comentariu beton!27
Va rog sa ma iertati pentru povestea cam lunga pe care urmeaza sa v-o spun, dar mi-am amintit-o si ar fi pacat:
In aprilie 94, eram prin Germania.
Eram student bursier, in ultimul an de facultate. Fiind in practica la un institut, aveam pe langa profesorul coordonator care ne insotise, un profesor de la acel institut, neamt sadea, sef de lucrare.
Asta, nemtzalaul, era un bonom, asa, la vreo unul virgula doua chintale si cam unu nouaj’ cinci inaltime. Nibelung adevarat, ce sa mai … un fel de Helmuth Kohl combinat cu Klaus Johannis, asa, pe stil teuton …
‘N fine.
Si intr-o zi ne intreaba asta ( nu mai stiu cum dreq il chema, hai sa-i zicem Horst ! ), asa … ne intreaba Horst pe mine si pe colegul Peter, venit si el cu bursa, daca nu vrem sa facem un ban in plus, seara.
Ca ne si omeneste, dupa …
Prima oara am intrat la banuieli. ” Bai, oare ce-o vrea asta ?! „… Am crezut ca ne cheama dreq sa ne prostituam sau altele, dubioase, ca era cam abscons. Dar, hai sa ne riscam, zic – suntem doi ! – vedem noi acolo ce ne asteapta. Ca foamea de marci era mare, doh ! …
Si ne cheama asta intr-o dupa amiaza, acas’ la el, in Moosach ( o suburbie a Munchenului, spre Dachau ), mai pe la 4.
Cand am ajuns acolo am vazut ce ne astepta: el spargea beton cu pickhammerul, noi trebuia sa incarcam cu carca si sa ducem roabele cu beton afara, la container. Am muncit eu si cu bietul Peter, vreo doua ceasuri, pana pe la sase, cand nu mai puteam de spate. De la roaba mi se lungisera mainile ca la gibon, de nu mai trebuia sa ma aplec, sa ma scarpin la talpa.
Dupa numai doua ore, eram ca si paralizati de oboseala.: ” Vezi, bah, ti-a trebuit capetalism, in plm !” – tuna Peter catre mine …
Eu, ce sa zic ?! Taceam si inghiteam, ca io’ venisem cu ideea. Nici mie nu-mi era usor, ca ma simteam rupt, da’ ma gandeam cu lacomie la banii pe care ii primeam dupa vreo trei ore de munca.
Dupa ce calvarul s-a sfarsit, pe la sapte, ne zice Horst: ” Gata. Am terminat. Primiti fiecare o suta de marci, luati o bere din lada si … la masa ! ”
Afacerea era buna – o suta de marci pentru trei ore de hamalit – noua ni se parea o adevarata avere – salariul alor mei pe vreo juma’ de luna. Ne-am repezit amandoi la lada cu bere si am topit in cinci minute vreo doua sticle fiecare, de sete si pofta.
Cand eram noi mai murdari si ofiliti, apare-n poarta fiica lui Horst ( o mandra frumoasa, la vreo 19 ani ), intr-un Mercedes decapotabil, impreuna cu prietenul ei, crestat: ” Au fost in excursie, in Sicilia ! ” – ni-i prezinta ta-su’, mandru …
– Mda …
Noi eram plini de praf, cu moloz si-n cur. Purtam niste salopete mari, largi, de capatat si-mi imaginez ca aratam ceva intre boschetari si clovni.
– Incantat de-a dreptul – spun ! – si noi suntem in … „concediu” – ‘aica-n timpul liber !…
Astia doi se uita la noi si ne-au privit cam cu aceeasi placere si interes cum ne uitam noi cand ne urca un carcaiac pe perete. Uatever.
Dupa care se face ora mesei. Pe cat de masiv si jovial era Horst, pe atat de mignona si suava era nevasta-sa. Cam ceva pe model Carmen Johannis.
Si ne cheama-n casa, sa luam masa. Va dati seama – noi aveam in noi o foame de aia, de detinuti politici – ma si gandeam cu ce bunatati ma vor omeni, timp in care, mai rad o bere, asa, just for fun, ca sa fie foamea-foame !
Si-mi vine haleala. Pe o tava, o friptura cu sos, la cuptor. Bunutza, nu zic nu. Acceptabila.
Dar, frate –
Alaturi – ?! – niste gogoloaie suspecte, mari, cat un pumn, maron-cenusii, de consistenta dubioasa. Il vad pe Horst ca-si pune gospodareste, in blid, vreo trei „Knodel”, din alea.
.. si, de foame, ma pune dracu’ sa iau o gura zdravana si sa musc cu pofta.
Va jur ! – nu stiu ce-o fi fost in alea, nu stiu cum au fost facute – nici nu vreau sa stiu, insa in viata mea nu am gustat ceva mai scarbos ! Aveau gust de mortaciune si o consistenta gelatinoasa, de parca inghiteai muci lipiciosi si mai multe nu !…
Fiecare gura a fost un chin ! Nu se puteau manca. Erau oribile, nu proaste – ci absolut indigerabile dpm de vedere. Dimpreuna cu sosul, erau de groaza lumii ! Parca sosul le potenta si mai mult scarbosenia, incat dupa fiecare gura, eram nevoit sa iau cu bere. Si mestecam … si mestecam … si rumegam si nu-mi venea sa inghit defel. Cred ca eram galben la fatza si ma gandeam ca dau naibii in icter de scarba, insa nu-mi permiteam sa fac nazuri, nici sa refuz, nuh ?
– Ist das gut ? – ma intreba, cu interes, doamna gazda ?
– Zuper !!! – ii ziceam eu – ( sa-ti traiasca laturile, ca nush’ cum l-ai crescut pe barbata’ tu atat de mare cu borala asta !…)
Da’ la sfarsit, nu mai puteam – am simtit ca imi vine sa borasc. Am mestecat ce-am mestecat ultima gura, insa nu putem nicicum sa o inghit. Daca o inghiteam, deversam ca la Portile de Fer !
Cautam din ochi, cu disperare, vreun ghiveci de flori, vreun recipient, ceva la indemana in care sa le depun, pe ascuns, minunatia, ca imi era jena sa le spun franc ce se intampla.
In sfarsit – izbavitor – mi-a venit o idee salvatoare.
M-am scuzat si am mintit ca ma taie pisharea.
– Ah ! – Zu viel Bier, ja ?! … – intreaba, jovial, gazda…
– Zu viel, zu viel !!! … Da’ da-te mai repede la o parte ! …
N-am borat, da’ am scuipat totul in WC, am tras apa si am stat cateva minute, sa-mi revin din greata.
Am crezut ca doar eu sunt defect – ca numai mie nu-mi place.
Pentru ca gurmandul de barba-su’ manca cu pofta de-i curgea sosul pe la coltul gurii ! Si grohaia de placere ca mistretul in rut !
Insa ma uit la Peter, rosu ca racul si cu falcile umflate ca la harciog, cum mesteca si rumega ca o cornuta si nu se-ndeamna sa inghita. Ma priveste disperat, cu ochii iesiti din orbite si parca ma implora sa-l ajut. Aham ! Nu-s singur in osanda !
” Stiu, stiu, frate ! Te inteleg si te simt ! … Spune-i si tu ca ai baut prea mult si du-te, izbavitor, la buda !
In fine, am scapat la mustata fara icter. Insa – jur – n-am mancat niciodata ceva mai indigest. In viata mea !
Am iesit de la Horst scarbiti si inca flamanzi. La coltul strazii, un turc mucalit si mustacios ne zambeste de sub mustata si ne face cu ochiul; ” Hei ! … Pssst !…”
Si cu vreo trei marci, am halit un Doner mirific, cu de toate, de ne curgeau sosurile pe barbie, de pofta !…
Dupa o saptamana – sambata – ziua despartirii. In ultima zi, ne luam ramas bun de la Horst si ne intreaba – „veniti diseara la noi, la cina ?”
Ii zic eu lu’ Peter – „bre – hai sa mergem – astia-s nemti bogati, cu fitze si pretentii. Nu mananca de doua ori acelasi lucru la o masa.
N-are cum sa ne serveasca tot cu porcaria aia. Sigur vor avea alt meniu !…”
Si sambata, dupa ce bem la masa ceva vin in cupe de sarbatoare, observ cum buna lui sotie vine de dupa usa cu o tava noua si aburinda de … KNODEL !!!…
Welcome to the jungle !
Comentariu beton!43
Ahahaha cat am ras :))) S-o fi gandit ca v-a placut tare mult Knodelul si a mai facut odzta special pentru voi :))))
@Stafida nu’ş ce ați pățit dar dacă ați fost acolo probabil doamna a fiert de numa-numa Knödel ălea. De bază sunt făcute din pâine de ieri cu ceapă rumenită, ceva verdeață şi ouă, uneori şi lapte şi apoi fierte bine, 20 min. Eu de obicei le fac cu ficăței.
Uite vezi, de-aia e bine sa lucrezi la o multinationala zgarcita, nu te trimite niciodata in strainatate. 11 ani de multinationala si toate cursurile sau team-building-urile au fost doar in tarisoara noastra, de 3-4 ori pe an numa’ prin locuri nestiute de nimeni dar unde am mancat in 2-4 zile cat pentru o saptamana si numa’ bunatati. Si tre’ sa precizez ca am avut vreo 4 la Vila Bran, care chiar au mancare buna, dar nu se califica in primele 10 locuri in care ne-au dus. Singura problema a fost ca unele locuri au fost zgarcite cu alcoolul in timpul zilei, dar seara nu am avut astfel de probleme (poate era cerinta platitorului, sa aiba cursanti si in a doua parte a zilei, ca aveam niste colegi care daca simteau ceva miros de alcool, nu-i mai luai de acolo).
Rezumat: shaorma frate cu romanul sau “suntem peste tot acasa”
Tu Iulia nu stii ca, cu cat esti mai bogat si fitzos, cu atat ti se micsoreaza stomacul? Restaurantele cele mai scumpe sunt alea care iti aduc portiile cele mai mici. Alea Michellin sunt next level, un fel de geanta Balenciaga de rafie, acolo se presupune ca parturile miros a Channel si ai depasit conditia umana de muritor care umple gusa cu shaorma cu de toate.
Am vazut pe youtube o fitzosenie din asta, le-au servit vreo 3 portii, fiecare a cate 2 cacareze manjite pe farfurie. Dupa ce s-au infruptat, au dat feedback ca a fost delicios si pe urma s-au dus la un restaurant cu de toate, peste drum, pesemne ca gusile lor de muritori au considerat cacarezele alea doar un aperitiv. 🙂
Am râs de m-am spart! Ești savuroasă mereu!