Articol scris de Iulia.

…

Că tot a fost p-aici în ultima vreme frenezie gastronomică – ba ne-a uluit conu’ cu stele Mișlen, ba s-a mai luat o tură de vegani – mi-am amintit și eu de o experiență d-asta gastronomică de care am avut parte și pe care am zis s-o împărtășesc cu voi.

Acu, eu n-am pretenții de cunoscător fin al gastronomiei internaționale și nici nu posed papile cine știe ce delicate și obișnuite cu finețurile. Dar vă jur că treaba asta de urmează să v-o povestesc n-a avut nici în clin, nici în mânecă cu nimic din ce a tot share-uit Bazil p-aici în ultimele săptămâni.

Dar să încep cu începutul: pe vremea când dădeam cu sapa pe plantație în minunata capitală a patriei, la o firmă austriacă, șefii noștri cei mari de la Viena au decis să ne invite și pe noi, ăștia de la București, la sărbătorirea a nu-mai-știu-câți ani de la înființarea firmei.

Așa că ne-au încărcat frumușel într-un avion Pterodactil Airlines, care ne-a debarcat la Bratislava – că era mai ieftin decât să ne zboare direct și pă terra ferma-s numai vreo 50 de kilometri de la slovaci până la Viena – și ne-au dus la Austria, să celebrăm.

Am ajuns, ne-au cazat, toate bune și frumoase. Vine seara. Fusesem anunțați să avem la noi ceva țol festiv, că urmau să ne ducă la o cârciumă cu ștaif, nu la KFC.

Așa că m-am gătit prună, împreună cu colegii mei, și la ora stabilită ne-am prezentat cu toții în fața hotelului. De unde am fost preluați de un autocar, deja înțesat cu colegii din Viena, care ne-a trambalat preț de vreo 2 ceasuri până un’ și-a înțărcat dracu copiii. Și p-ormă am mai mers un sfert de oră.

Nici dacă ar depinde viața mea de asta nu-mi mai amintesc nici în ce zonă a Austriei am ajuns, nici cum se chema cârciuma respectivă. Da oricum nu contează, că nu e ca și cum aș ține morțiș să mă mai întorc p-acolo vreodată. Și vă veți da seama cam de ce mintenaș.

Ajungem deci, la locantă. Nu știu dacă mai trebuie să precizez, dar o fac oricum, ca să aveți un tablou cât mai complet: eram după nush câte ceasuri de la plecarea din București, ajunși la hotel, schimbat în țol festiv, merși încă 2 ceasuri cu autocarul. Să spun că eram leșinați de foame este un eufemism.

Eram atât de flămânzi, că am fi mâncat și pietre seci cu apă plată. Ceea ce, privind retrospectiv, poate nici n-ar fi fost o idee atât de rea…

Nfine, revenind. Ajungem la locantă, ni se pun în față niscai ape, limonăzi și alte alea. Ne uităm cu ochi mari și stomace ghiorțăind după ceva haleu. Care, într-un final, începe să-și facă apariția.

Aperitiv: ceva la care ei i-au zis fistichiu „consomme”. Bă, no-i avea io cine știe ce cultură gastronomică, da dacă ăla era consomme, io-s primă balerină în Lebăda Neagră, pus în scenă de Teatrul Bolșoi.

Practic: ne-au trântit fiecăruia în față câte un lighean, cam ca ăla în care frământa bunică-mea cozonacii de Paști și de Crăciun. Dăcât că nu era o tingire emailată, precum ligheanul bunică-mii, ci ceva porțolan fin, presupun.

În mijlocul ligheanului, un ardei. Gras. Roșu. Generos, nu zic nu. Cam cât un pumn pufos de Vasilesc, așea, să fi fost.

Ardeiu ăsta, erea el pus cu codița-n sus și partea de jos…în jos, na. Practic, stătea în picioare. După o analiză mai atentă, s-a dovedit că îi fusese rezecat căpăcelul, ceea ce îi permitea să adopte acea poziție, de altfel relativ nefirească pentru un ardei.

Pe lângă hârdăul – care altminteri părea gol, dacă facem abstracție de ardeiul respectiv – mai sus menționat, ne-au mai adus și nește treburi care semănau cu un fel de scrumiere mici, așa. În care tronau, vă jur, nici mai mult, nici mai puțin, de 5 (dada, cinci!) floricele de porumb. Popcorn. Cucuruz expandat.

Holbându-ne precum curcile la stiva de lemne la treaba asta ce se înfățișa în fața noastră, nici eu, nici colegii mei, n-am știut ce dreq tre să facem.

Ca norocu, am văzut iute la ăia mai destupați la minte cum se proceda. Și anume, s-a dovedit că dacă săltai ardeiul ceala, de sub dânsul se scurgea un fel de zeamă semi-limpede. Ca cantitate, cam cât ar încăpea într-un țoi d-al nostru de pălincă.

Pe cuvânt de cercetaș, zeama aia arăta fix ca și cum bucătarul ar fi spălat ardeiul ăla pe dinăuntru și apoi l-ar fi pus la scurs în farfurie. Rezultatul fiind o pată de zeamă de un roșiatic îndoielic. În care, tot așa, holbându-ne la ăia mai coneseuri decât noi, am văzut că trebuia să azvârlim boabele de cucuruz explodat și apoi să savurăm cu nesaț. Ceea ce am și încercat. Că doar v-am zis că eram în pragul hipoglicemiei, de flămânzi ce eram.

Bă, cu toată foamea din glandă, io mai mult de o lingură n-am reușit să iau. Pentru că da, zoaia aia dubioasă din farfurie avea fix gustul pe care te lăsa să îl intuiești aspectul său: de apă chioară, cu care ai spălat un ardei gras pe interior. Bonus, niște floricele care probabil fuseseră crocante cândva în secolul trecut. Acu erau numa râncede.

N-apuc să îmi usuc bine lacrimile de dezamăgire (și de foame neostoită), că sosește următorul fel. Care iar, îmi dă speranțe că poate-poate n-oi muri de malnutriție prin țări străine.

Descriere oficială: ceva carne de dracu mai știe ce, în aspic. De rață sau gâscă parcă.

Practic: un con. Dada, ați citit bine. Un con. Ca alea de circulație. Decât că mic. Mic, mititel, mititeluț. Cam la vreo 7-8 țanti înălțime și vreo 3-4 țanti diametrul bazei. Cum ar veni, un fel de piftie în miniatură și sub formă de con.

M-am înfipt în ea cu toată foamea și toate speranțele posibile și imposibile. Mai bine aș fi mâncat fața de masă, cred c-aș fi fost mai câștigată. Pentru că fraților, treaba aia în primul rând nu fusese vreodată nici măcar prin vagă vecinătate cu sarea.

Ceea ce vine de la mine, care mare parte din viață am avut probleme cu rinichii și pentru care sarea e ceva ce nu e musai, da prinde bine dacă e.

Bă, dar treaba asta n-avea nici o treabă. Cu nimic. Nici cu sarea, nici cu vreun alt gust anume. Pur și simplu ziceai că încerci să mesteci o bucată de gelatină prin care cuiva îi scăpaseră niște firișoare de ceva ce intuiam că ar fi trebuit să fie carne. Groase cam cât trei fire de păr laolaltă.

Acu deja dau să plâng în pumni cu sughițuri, că io-s și rea de foame. Dar mă îmbărbătez uitându-mă în jur la colegii mei, care scurmă la rândul lor cu disperare prin mâzga gelatinoasă, încercând să dea de ceva comestibil cât de cât.

Dar n-apucăm să ne jelim prea tare necazul, că apare următorul fel. Oficial, mix de fripturi cu ceva pireu. Nu. Nu de cartofi, ar fi fost prea frumos. De anghinare cu pixu mai știe ce frunze de măcriș și tulpini de talpa-iadului. La gust? Un fel de pireu de iarbă proaspăt cosită, frecată cu ceva lapte și un pic de apă cu care ai spălat vasele.

Descriere: ne-au pus în față câte un fund de lemn cam cât o bâtă de cricket, pe care tronau dezolant trei bucățele de carne, fiecare cam de dimensiunea palmei unui bebeluș nou-născut. Alături de ele, mai sus numitul pireu.

Pseudo-fripturile alea una cică ar fi trebuit să fie porc, una curcan și una parcă vită. Da oricum nu conta, că la ce dimensiuni microscopice aveau, puteau la fel de bine să fie și din pulpă de greiere.

Astea să zicem că au fost cât de cât decente. Că măcar erea carne, băgai oleacă de proteină, simțeai că mai revii la viață. Da îți trecea repede, că le mistuia stomacul instant și începea iar concertul de ghiorțăieli și proteste.

A mai fost apoi încă ceva fel de mâncare, dar cred că e posibil să fi leșinat p-acolo de foame și dezamăgire, că nu-mi mai amintesc neam.

A sosit însă apoi desertul. Anunțat a fi fabulos: înghețată artizanală de dracu știe ce (x 2) și de lămâie. Primele două au fost atât de groaznice, încât memoria mea refuză să le scoată din sertarul în care le-am încuiat bine-bine, așa că nu mai știu ce au fost.

Țin minte doar atât: că una avea o culoare așa, un fel de gri-șobolan, una era un verde-otravă și apoi urma lămâia. În care îmi pusesem, din nou, cu toată naivitatea de care eram capabilă, speranțele.

Mno. Înghețata asta de fapt era ca și cum ar fi luat careva o mână de zăpadă de afară (că era iarnă, nu cred că v-am zis), peste care ar fi turnat câteva picături de esență de lămâie. Plus o țâră de zahăr.

Să nu vă imaginați că avea ceva din cremozitatea și onctuozitatea unui gelato d-ăla din care simți că ai mânca până bubui ș-apoi încă o dată p-atât. Că nu. Era o treabă în care se simțea fiecare cristăluț de gheață în parte, că-ți crănțănea bine de tot în dinți când o îngurgitai. Iar gustul… hmmm. Cum să definesc eu gustul? Aproape completamente lipsă. Da. Cred că așa e corect.

Toată treaba s-a încheiat, cum altfel, cu o cafea vieneză autentică. De care evident că nu m-am atins, că tremuram io suficient de foame, nu mai aveam nevoie să mai tremur și de bâzdâcii dați de cafea.

În mod normal, dacă numai eu aș fi fost de părere că toate mizeriile alea au fost aproape 100% necomestibile, aș fi zis că-s o țărancă de la țară, neobișnuită cu finețurile gastronomiei fine și aia e.

Dar au fost și ăilalți alături de mine. Care au fost la rândul lor perfect de acord că toată treaba a fost mai degrabă un supliciu, decât un deliciu.

Dar, spre norocul nostru, în scurt timp după finalizarea maiestuoasei cine ne-au încărcat înapoi în autocar și ne-au mai debarcat în fața hotelului în care eram cazați. Unde ne-am pitit noi după o coloană din lobby, am așteptat să ne dispară autocarul din raza vizuală, după care am pușcat spre primul Mecdonalț ca hoțu din alimentară.

Și ne-am ostoit cu toți foamea, și ne-am întors apoi oleacă mai fericiți înapoi la hotel, unde am râgâit toată noaptea cu maximă satisfacție Cola și cartofi prăjiți cu maioneză.