Prima mea iubire era o fată blondă, delicată, cu glezne fine și o mamă care m-ar fi vrut mort. Nu știu de ce, că de obicei mă plăceau mamele fetelor cu care umblam, uneori mă plăceau chiar mai mult decât fiicele. Dar în privirea femeii ăleia citeam niște chestii care nu-mi miroseau a bine deloc. Știți privirea aia care te arde chiar și când ești spatele la ăla care te privește? Fix așa o simțeam io pe mă-sa.

Mă rog, revenind, că nu despre doamna mamă voiam să vă povestesc. Eram în clasa a doișpea amândoi, și cum admiterea la facultate se apropia mai repede decât îmi doream, am hotărât să facem pregătire (pe vremea aia se zicea „meditație”) la București. Se încetățenise ideea că fără meditații la București, n-ai nicio șansă să intri.

Așa că făceam amândoi in același timp, o dată pe săptămână, la ceva profesoară șmecheră de prin A.S.E. Atât de șmecheră că lua pe o ședință de trei ore o sumă cât bugetul primăriei din Rădăuți. Nfine, știți zicala, prost e ăla care dă, nu ăla care cere.

Lucrurile mergeau uns, am terminat liceul, am luat bacul, intrasem în linie dreaptă spre examenul de admitere. Moment în care prima mea iubire mă anunțat, cu infinită tristețe în glas și-n priviri, că ar vrea să rămână în București pe toată perioada care a mai rămas până la examen, ca să intensifice pregătirea.

Ea n-ar fi vrut, dar o băteau părinții la cap. Că știți cum e, cu admiterea la facultate nu te jucai pe vremea aia, și ai ei voiau să fie siguri că le intră fata, să aibă viitorul asigurat. Cum sora mă-sii locuia în capitală, de la „zis” până la „făcut” n-a mai fost decât o jumătate de pas. Dar lasă că o lună trece imediat, mă încuraja prima mea iubire, scăpăm, intrăm la facultate și-o să vezi ce ne distrăm toată vara.

Până atunci ne vedeam în fiecare luni, adică ziua în care aveam pregătire cu profesoara cea șmecheră. Veneam cu autocarul de la Vâlcea, făceam pregătire, scoteam fata în oraș la un suc, o conduceam acasă la mătușă-sa (da, da, eram un ca un gentleman d-ăla) și plecam înapoi la Vâlcea, tot cu autocarul.

Nu mi s-a părut nimic suspect că după vreo două întâlniri din astea, prima mea iubire a insistat să n-o mai conduc la mătușă-sa. Că sta departe și pierd mult timp pe drum, in loc să mă duc direct la gară și să iau autocarul spre Vâlcea. Cum să nu-ți dea lacrimile de emoție când o vezi că se gândește la tine și la cum să-ți fie mai ușor?

Probabil la toate astea cugetam în autocarul spre Vâlcea, când vecina mea de scaun a intrat în vorbă cu mine. Vă dați seama că nu mai rețin ce m-a întrebat, dar știu exact că era drăguță și părea să aibă chef de vorbă mult mai mult decât aveam eu.

Atât de mult că până am ajuns nu terminase ce avea de spus, așa că m-a întrebat dacă nu vreau să mergem și la un suc. Am vrut, că ce să și fac? Aveam de ales între suc și mers acasă unde începeau amândoi ai mei să zbiere că trebuie să învăț.

N-a fost greu de luat decizia, am mers la suc, acolo unde fata aia sporovăia întruna. Oi fi fost eu mult mai tânăr și neexperimentat, dar se vedea din spațiu că se dădea la mine. Era mai mare decât mine cu vreo trei ani, deja studentă la București, practic știa exact ce face și de ce.

Doar că n-avea cu cine să se înțeleagă. Eu eram picat în limbă după prima mea iubire, așa că fata asta putea să stea și-n cap, că n-avea șanse să mă facă să mă uit la ea.

Până la urmă, a început să-mi facă avansuri pe față. Atât de evidente încât brusc atmosfera s-a transformat din relaxată în foarte tensionată. Și pe bună dreptate, biata fată nu înțelegea de ce nu reacționez în niciun fel.

Agasat de atâta insistență, n-am mai suportat și-am zis sa pun odată punctele pe ü. M-am ridicat în picioare să plec, dar înainte de asta am rostit solemn:

– Să știi că am prietenă.

Prieteni, au trecut ani mulți de atunci, dar n-am să uit niciodată privirea bietei fete. Pentru că era pentru prima oară în această viață când citeam în ochii cuiva mesajul: „ești atât de prost că mi-e milă”.

De-atunci am mai avut ocazia să-l citesc și in ochii altora, c-am dezamăgit mulți oameni și, mai ales, femei, dar atunci, în momentul ăla, era pentru prima dată când constatam că cineva poate să te facă prost doar dintr-o simplă privire.

Dar am reușit să trec peste umilința nerostită și-am plecat acasă. Până la urmă nu mai erau decât două săptămâni și venea examenul de admitere, după care urma să-mi petrec toată vara cu prima mea iubire.

Ce nu știam eu, dar aveam să aflu până la urmă, era că fix în acele zile în care prima mea iubire învăța din greu în București pentru admiterea la facultate, se dedicase și studiului îndeaproape, de foarte aproape chiar, al mielului cu o singură nară.

Un vecin de la mătușă-sa din bloc, un băeat dă București, atât de simplu după vorbă, după port, n-a avut nicio problemă să-i arate cum se duce pionierul la ecluză. Că lui nu i-a zis nimeni pe ton solemn: „să știi că am prieten”.

Acestea fiind zise, voiam să vă-ntreb ce-am întrebat și-n titlu: aveți idee de unde știe karma când ești prost?

Ați pățit? Sau doar eu?

sursa foto: freepik.com