Nu vreau s-o interpretați în niciun fel, nu vreau să mă judecați greșit. Deși nu par, în general sunt un tip destul de elegant și bine crescut (uneori chiar prea bine crescut), practic sunt exact ca un gentleman d-ăla. Cu toate astea, pentru mine nu există opțiunea să conduc și să nu înjur la volan.

Oricât de scurt ar fi drumul pe care-l am de făcut, oricât de zen aș pleca de acasă, în prima intersecție s-a terminat tot, se alege praful de zenul meu. Și dacă nu în prima, sigur-sigur în a doua. Moment în care este absolut imposibil să nu-mi scape măcar un duios „coaeee, ai trecut pe roșu” sau nostalgicul „semnalizează, în morții mă-tii, că n-am de unde să ghicesc ce vrei să faci”.

N-am cum, oricât mi-aș dori, tot ce se întâmplă în traficul din orașul ăsta și din țara asta parcă te împinge de la spate să scoți pe gură ce n-ai vrea să scoți.

Totuși, vreau să înțelegeți că eu nu înjur cu răutate, nu înjur nici măcar cu scopul să mă vadă ăla pe care-l înjur. Nici pomeneală, pentru mine înjuratul la volan e o formă de defulare, este modalitatea de a-mi consuma energia negativă pe care n-ai cum să n-o acumulezi odată ce-ai pornit la drum în mirobolanta țară a urmașilor dacilor liberi.

Pentru mine, înjuratul la volan e ca un poem, ca o declarație de dragoste, ca o mantră. E singurul mod prin care reușesc să ajung întreg la căpuț după o deplasare din punctul A în punctul B, indiferent de distanța la care se află cele două puncte pe teritoriul României.

Problemele apar doar când am în mașină necunoscuți sau copii, atunci îmi e cel mai greu. Un drum de 30-40 de minute, în condițiile astea, mă seacă de energie. Pentru că, după cum ziceam mai sus, sunt totuși un tip cu destul de mult bun-simț și reușesc să-mi dau seama că un om, care mă vede pentru prima oară, s-ar putea să nu înțeleagă corect valoarea emoțională a unui „morții tăi de imbecil”, rostit calm, în timp ce stai în spatele unui cetățean care face stânga de pe banda unu și blochează ditamai intersecția cu trei benzi.

Iar copiilor, mai ales când nu-s ai tăi, e destul de dificil să le explici de ce „fwtu-ți morții mă-tii” nu e întotdeauna ceva foarte rău ce n-ar trebui spus niciodată.

Uite ieri, de exemplu, duceam fetele la școală și chestia e că nu erau doar ale mele în mașină, că marțea și vinerea mai luăm o colegă de-ale lor. Că de-aia eram cu mașina, altfel le-aș fi dus calm și liniștit, ca un călugăr budist, cu metroul.

Revenind, ziceam că mergeam liniștit spre școala fetelor când, de pe un drum lateral, fără să aibă prioritate și fără să se asigure, a țâșnit un taximetrist pe care am reușit să-l evit la milimetru.

Când l-am văzut p-ăla ieșind așa vijelios, vă jur, pentru o fracțiune de secundă deja mi-am imaginat cum trebuie să le explic eu părinților colegei de ce a ajuns copilul lor la spital, în loc să fie la ora de română. Cam cum credeți voi c-aș fi putut să mă abțin în condițiile astea? După ce-am reușit să-l evit, practic, mi-a ieșit singur pe gură un „miașpula în morții mă-tii” spus din tot sufletul meu generos. Na, ieri a fost și marți și 13, ceva-ceva tot trebuia să se întâmple. Evident, mi-am cerut scuze după ce mi-a scăpat porumbelul. Copiilor, nu ăluia.

Nfine, ce voiam să spun e că nu poți să ai încredere în oamenii care nu înjură la volan. Eu, cel puțin, nu am. Ceva trebuie să fie profund greșit la un cetățean care petrece mai mult de juma’ de oră în minunatul nostru trafic, de pe mirificele noastre drumuri, și nu scapă măcar niște blesteme de morți.

Serios, dacă aș cunoaște vreun individ de genul ăsta m-aș feri de el ca de dracu’, sunt convins că e o bombă cu ceas. La un moment dat tensiunea aia acumulată, kilometru după kilometru, tot va trebui să răbufnească undeva, iar în momentul ăla n-aș vrea să fiu în preajma lui. Dar, din fericire, nu cunosc astfel de ciudați.

Voi?