Articol scris de Iulia.

…

Așa cum v-am promis data trecută, vă mai relatez azi câteva dintre dandanalele pe care le implică creșterea unui copil, dandanale despre care nu m-a pus nimeni în gardă. Și dacă mă punea, oricum nu folosea probabil la nimic, pentru că, până nu dai tu cu capul de ele, sau cu nasul, după caz, oricum nu-ți poți imagina ce și cum.

Ziceam ultima oară că, oricât te-ai strădui tu, ca părinte, să ții copilul în siguranță, tot o să găsească metode de a se răni din momentul în care devine mobil, de cele mai multe ori în cele mai improbabile locuri și moduri în care ți-ai putea imagina.

Parțial știam chestia asta deja, așa că nu ne-am stresat cu protecții pentru prize (bazându-ne mai ales pe faptul că nu i-am oferit acces la cuie pe care să le poată introduce în respectivele prize), pentru colțuri de mobilier, cu divaisuri d-alea de blocat dulapuri și altele asemenea, pentru că, din experiența altora, am aflat că astfel de invenții sunt considerate un fel de „challenge accepted” de către copil, care le va desface/distruge într-un timp muuuuult mai scurt decât ți-a luat ție să le instalezi.

Domnul Fritz are chiar o teorie, conform căreia producătorii de orice obiecte ar trebui să implementeze „testarea by toddler” (vă rog să nu săriți de dos în sus că m-am murdărit de engleză la bot și zic toddler în loc de „copil cu vârsta cuprinsă între aproximativ 12 și 36 de luni”). Pentru că dacă un obiect rezistă utilizării de către un astfel de personaj, în mod cert este indestructibil. Dacă poate fi rupt, spart, dezmembrat, trântit, molfăit sau maltratat în orice alt mod, va fi în mod cert utilizat în toate aceste moduri de către micul dezastru, iar dacă respectivul obiect rămâne intact (sau măcar funcțional) după aplicarea acestor tratamente, ar trebui considerat că a trecut de cel mai dur nivel de CTC.

Dar divaghez. Ziceam deci că nu ne-am stresat prea tare cu diverse protecții și sisteme, am preferat să stăm cu ochii pe dânsul ca pe butelie și să evităm pe cât posibil situațiile în care ar fi putut să se rănească sau să facă ceva periculos pentru el sau pentru noi.

Asta însă nu a mai folosit la nimic din momentul în care a reușit să meargă în poziție bipedă nesusținut de vreun adult sau vreun obiect static (perete, gard etc.). Pentru că fi-miu cădea. Și cade în continuare. Pur și simplu, de-ampicioarelea. Jur că n-am văzut în viața viețișoarelor mele ființă atât de împiedicată ca fi-miu. Și nu vorbesc aici de momentele în care nu era încă prea sigur pe picioare. Nu, nene. Ăsta și acu, la patru ani împliniți, mai cade încă din picioare ca plăcinta, aparent din senin. Nu mă stresez însă prea tare nici cu asta, pentru că tac-su mi-a spus că și el era cam la fel, da cică trece la un moment dat.

E, și cum e fi-miu așa mic și împiedicat, se făcea că era luna aprilie a anului 2020. Avea copilul așadar aproape 2 ani. Și se juca prin curte cu tatăl lui. În curte, undeva, într-un colț, noi avem o cutiuță miiiică-mică, așa, cam de dimensiunea unei cutii de papuci, hai, bocanci, să zicem, în care sunt butoanele pentru aprinsul și stinsul becurilor de exterior. Cutia aia e plasată, cum ziceam, într-un colț, deci nu prea în drum oricum ai lua-o, plus că este aproximativ în dreptul unei băncuțe și a unui ditamai teiul. Deci cam orice treabă ai avea prin zonă, traseul tău nu ar trebui să ducă prin apropierea acelei cutii.

Nu de aceeași părere a fost însă și fi-miu, care, din motive necunoscute nouă până în această zi, a luat-o la pas pe direcția respectivei cutii și, ce să vezi, ceasu rău, pisica treișpe, s-a fix împiedicat de propriile picioare și a fix aterizat cu mufa de cutie. Mai precis, cu buza de jos. Care buză a plesnit ca lumea, cam la vreo juma de centimetru așa. Nu vă zic de urlete, că probabil vi le puteți imagina. Bănene, da sângele… cât sânge a putut să-i curgă bietului copil, nu mi-a venit să cred. Taică-su, care de altfel era la mai puțin de un metru de el când s-a întâmplat, l-a luat pe sus și mi l-a adus în casă. Din locul accidentului până în casă să tot fie vreo 30 de pași.

E, în ăștia 30 de pași, copilul era plin de sânge, tac-su era plin de sânge, pe jos era plin de sânge. Arăta la noi ca și cum am fi executat niscai ritualuri satanice cu sacrificat de animale și alte alea… Mno, acu, ce căcat facem? Arăta destul de rău buba, da eram în plină pandemie… Să mergem la spital ne era cam târșă. Să nu mergem, iar nu prea ne venea… Până la urmă, după ce am reușit să îl spăl cât de cât de sânge, și pe copil, și pe tată, am decis să mergem și dacă ni se pare că e prea omor acolo, vedem. Ne-am gândit că pe drum mai sunăm pe ici-pe colo, pe la cunoscuți care sunt medici și poate aflăm vreo soluție mai bună decât mersul la urgențe.

Ca norocu, după ce ne-am urcat în mașină, mi-a dat prin cap că doctorița cu care născusem eu locuiește la noi în comună. Iar soțul ei e chirurg. Așa că am zis aia e, ne-o înjura femeia au ba că-i apărem așa, tam-nisam la poartă, da măcar poate ne zice ce să facem să fie bine. Fiind lockdown, erau acasă, și ea și soțul. Și nu numai că nu ne-au înjurat, ci au luat jucăriile câinilor din dotare, au chițăit ș-au chirăit și s-au maimuțărit până au reușit să-l oprească pe fi-miu din plânsete, după care s-au uitat la el, l-au mai dat cu ceva doctorii, ne-au mai ținut acolo vreun ceas, să îl supravegheze pe micul dandana, după care ne-au trimis acasă (săr’na doamnă și domnule doctor Badea, dacă citiți vreodată pe aici, n-aveți idee cât de recunoscători vă suntem pentru ziua aia) să stăm liniștiți, că o să fie ok și nu are sens să traumatizăm copilul cu cusături și spitale.

Dar nu vă gândiți că ăsta a fost singurul incident de acest tip. Noooo, nici pe departe. De fapt, tehnic vorbind, fi-miu a început cu auto-vătămările pe la vreo 10 luni, așa. Când a descoperit următoarea activitate care îl distra teribil: se ridica în picioare în pătuț și se sprijinea cu gura de margine, pe care o molfăia temeinic. Intuiți cam unde bat? Nu? Păi vă zic. Într-o zi taman ce se trezise din somnul de prânz. Domnul tată s-a dus să îl recupereze. N-a trecut un minut și pe ecranul telefonului îmi apare următorul mesaj: „Fi-tu și-a spart un dinte”. Dap. Fix asta făcuse. Probabil a s-a dezechilibrat (v-am zis că e împiedicat, da?) în timp ce molfăia cu spor marginea pătuțului și și-a spart unul dintre incisivii centrali de sus. Culmea e că n-a plâns, nu nimic, iar dacă nu ar fi rânjit fasolea la tac-su când a intrat în cameră, probabil nici n-am fi observat decât ulterior.

Mai acu câteva săptămâni eram cu toții prin curte. Unde noi avem și niște leagăne, pe un cadru din lemn. „Picioarele” cadrului ăstuia sunt în forma literei A. Fi-miu se uita după inelele planetei Saturn, probabil, că altă explicație n-am. Și cum mergea el, așa, aproximativ în linie dreaptă, dar uitându-se după nemurirea sufletului prin copaci, îl văd cum îi deviază traiectoria și, până să apuc să deschid gura, aud „trooooosc”. Dap. Sunetul pe care l-a scos capul copilului la impactul cu grinda transversală a cadrului leagănelor. Capul a cedat. Iar plânsete, iar sânge…

Iar astea sunt numai câteva dintre alea… majore, să le zicem. Că altfel, nu prea există zi în care să nu se procopsească cu cel puțin vreo julitură, vânătaie sau zdreleală prin diferite părți ale corpului. Sperăm să nu vină ăia de la Protecția Copilului prea curând în inspecție pe la grădiniță, că sigur o să zică că-l maltratăm grav de tot și o să ni-l confiște. Bine, o să-l aducă rapid înapoi când o să-și dea seama că le poate distruge șandramaua în mai puțin de 45 de secunde, da asta-i altceva.

Trecând însă de capitolul bușeli, bubuieli și alte aventuri contondente, să vă mai zic ceva. Jegul. Fraților, n-am crezut în viața mea că o ființă așa mică poate să a) producă o astfel de cantitate de jeg în toate formele ei (vase murdare, haine murdare, pereți murdari, mobilă murdară, câini murdari etc.) și b) acumuleze o cantitate atât de impresionantă de jeg.

Un exemplu: ieri pe seară. Mâncam cu toții spaghete. Cu sos de la borcan, na, uite-așa, că sunt o inconștientă și-mi omor cu bună știință familia cu chimicale din comerț. Chimicalele fiind de culoare roșie. Și cum îndopa fi-miu tacticos spaghetele, pe care a refuzat cu obstinație să mă lase să i le mai mărunțesc oleacă, evident, o mare parte i se prelingeau pe bărbie. Așa că le îndesa temeinic cu mâinile în gură. Cu care mâini apoi, evident, ba trăgea de spătarul scaunului, ba manevra ceva pe masă, ba se scărpina la meclă… La un moment dat însă, a constatat că s-a cam moscolit pe mânuțe și, deși am văzut cu ochii minții ceea ce urma să se întâmple, n-am apucat să articulez nici un sunet, pentru că viteza cu care s-a șters de tricou a depășit viteza mea de reacție. Rezultatul a fost că, la finalul mesei, atât copilul, din cap până în picioare (jur că nu știu cum a reușit să aibă și pe genunchi sos), cât și scaunul, masa, tacâmurile lui, dar și ale noastre, plus vreo două alte obiecte, erau frumos decorate cu roșu.

Despre cantitatea de jeg pe care o poate acumula pe propria ființă, ce să mai zic? Ieri, de exemplu, când l-am luat de la grădi, avea nisip în chiloți. La propriu. Și nu așa, un firicel-două. Nu, nene, nisip care a format o grămăjoară apreciabilă pe podeaua din baie. Că noi în baie dezbrăcăm copilul când îl aducem acasă, să putem strânge mai ușor nisipul, frunzele, noroiul, iarba, furnicile și alte chestii care cad de pe el. Are copchilul ăsta un rapăn pe el, în special pe genunchi și pe sub unghii, de uneori îi suspectez p-ăia de la grădi că îi duc la munca câmpului sau ceva, că altfel nu pot să înțeleg. Treaba e că nu-s toți așa, pe cuvânt. Că îi mai văd și pe alții, da parcă nu-s chiar așa negri ca ăsta când vin părinții să-i recupereze. Da na, ce să facem, ăsta-i modelul cu care ne-am procopsit, cu ăsta defilăm.

Iar apropo de jegul de sub unghii, și cu ăla e un fenomen inexplicabil. Seara îi facem baie. Îl băgăm cu toată făptura lui în apă cu muuuuult săpun și frecăm la el ca la dușumele. Peria de sârmă ne lipsește, da presimt că nu mai avem mult și luăm și d-aia. Și îl scoatem din baie curățel și frumos mirositor. Și cu unghiile curate. Iar a doua zi dimineață, când face ochi, are IAR jeg sub unghii. Cum? Vă rog io, pe ăștia care sunteți mai experimentați decât mine, explicați-mi CUM e posibil așa ceva?!?

Altă chestie deosebit de distractivă este scăpatul de scutece. Distractivă în sensul că te prăpădești de râs când tre să schimbi câte 5-6-7 rânduri de haine zilnic, pen’ că domnia sa, copilul, e prea preocupat de ceea ce face ca să-și mai aducă aminte că trebuie să folosească facilitățile sanitare disponibile, așa că optează pentru pipi, caca sau chiar pipicaca în chiloți, că…de ce nu?!? Deja m-am resemnat, probabil o să facă pe el până pe la paișpe ani. Mă consolez însă cu gândul că nu-mi amintesc să fi văzut printre colegii mei de liceu pe vreunul care să facă pe el, așa că presupun c-o trece până atunci. Sau?

Ca să încheiem însă într-o notă pozitivă, să vă povestesc rapid cum e de „vină” copilul că m-am procopsit io cu domnul Fritz și-n acte. Se făcea că eram foarte gravidă, iar contabila îmi tot pregătea diverse acte – ba cu concediul prenatal, ba pentru indemnizație, ba pentru dracu mai știe ce. Și cum semnam io așa, ca primarele, tot ce-mi punea ea sub nas, la un moment dat mă instruiește cum să fac cu depunerea dosarului pentru indemnizație și-mi zice: „Da știi că dacă nu sunteți căsătoriți, o să vină să vă facă anchetă socială, da?”

Cealea? Cumadică? Hopaaa, ia stai așa. Și m-apuc io și mă documentez pe marele weweweu și aflu că așa stă treaba – cică dacă nu ești luat cu acte, chiar dacă locuiești cu genitorul celălalt sub același acoperiș și sunteți amândoi de acord că odrasla este a voastră, a amândurora, cei de la serviciile sociale sunt obligați să vie în casă, să inspecteze și să constate că creșteți rodul dragostei voastre în condiții optime și propice dezvoltării lui ca ființă umană.

Păi s-avem pardon, da io n-aveam nici un chef să mă trezesc cu o madamă acră la mine în casă, care să mi se uite prin dulapuri și prin frigider, să vază dreq acolo sos pentru paste de la borcan și să mă decadă din drepturile părintești.

Așa că i-am comunicat lu alde Fritz această problemă nou-apărută. Moment în care distinsul domn zice: „Păi atunci hai să ne luăm, nu?” Așa că ne-am luat. În primă fază, ne-am luat de mână și ne-am dus la sfat. Unde ne-am făcut programare. Cât mai repede posibil, ca să fie treaba încheiată înainte să nasc (nu de alta, da mai aveam mai puțin de-o lună…). Și ne-au programat oamenii ăia într-o frumoasă zi de miercuri. Așa că i-am sunat cu 2 zile înainte pe vecinii noștri din capu satului și i-am anunțat că miercuri la doișpe tre să vie cu noi la sfat, să ne luăm. Ceea ce au și executat.

Evident, nici asta n-a fost fără emoții, că nu găseam neam loc de parcare, nici noi, nici ei, era și o căldura dracului (era iulie) și o aglomerație de toată frumusețea prin tot orașul. Evident că a fost cât pe ce să întârziem suficient încât aproape să ne ratăm programarea, da până la urmă am ajuns tuspatru, care de care mai asudat și mai gâfâind, mai ales io și burdihanul meu deloc neglijabil. Și ne-am luat și dup-aia am sunat la ai noștri să-i anunțăm că ne-am luat și dup-aia ne-am dus la o cârciumă și am mâncat de prânz, împreună cu vecinii. Ș-ote așa am realizat noi a mai romantică nuntă evăr.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea și mă duc să văd ce dracu o mai crea copilul, că de vreo 5 minute s-a făcut liniște și mi-e frică de ce poate fi mai rău. Că pentru cine nu știe, un copil care face liniște e un copil care face ceva ce nu ar trebui să facă sau ceva periculos sau posibil catastrofal.

sursa foto: freepik.com