Eu nu cred în sfinți, nu cred în nimic din ce are legătură cu biserica, dar asta nu mă împiedică să le urez oamenilor „la mulți ani” de zilele lor de nume, de zilele lor de „sfinți”.

Până la urmă n-are importanță în ce cred eu sau nu, dacă oamenii se bucură atunci când le urezi, n-am nicio problemă cu asta, doar nu mă costă nimic să-i fac să se simtă bine măcar pentru o secundă.

Doar că pe 15 august, în fiecare an, toată treaba asta devine amuzantă. Pentru că este imposibil să nu apară sfătoșii care-ți recomandă doct: „vezi că azi nu se urează”. Iar dacă faci imprudența să-i întrebi „da’ de ce, coae?”, ai rupt-o-n fericire, or să înceapă o întreagă explicație despre prieteni imaginari care s-au ridicat la ceruri și mamele lor care ba au adormit, ba n-au adormit. De-aia prefer să nu-i întreb, dar am așa un fel de sfat pentru toți ăștia cu „azi nu se urează”.

Boșilor, țineți minte de la mine. Dacă există Dumnezeul în care credeți voi, n-o să supere în veci pe motiv că i-ai urat unui om ceva frumos. Indiferent c-o faci pe 15 august sau în altă zi a anului. Nu despre asta era vorba? Nu asta însemna credința? Bunătate, lumină, iubește-ți aproapele? Păi ș-atunci de ce s-ar supăra Bărbosul Suprem pentru o urare de „la mulți ani”? Nu vă sună un pic ilogic? Numa-ntreb.