Stau pe o bancă în centru, nu fac nimic, doar mă uit la oameni, fumez și trag alene dintr-un suc, când brusc mă trezesc gândindu-mă: mama a fost ultima mea legătură cu orașul ăsta. De-acum sunt musafir, sunt doar un turist în locul pe care multă vreme l-am numit „acasă”.

În piațeta asta care apare în poză mi-am petrecut, la propriu, toată adolescența. Doar că pe vremea aia nu erau nici fântâni arteziene, nici porumbei, nici nimic. Erau doar niște scaune de plastic exact ca ălea din metrou. Că de-aia se și numea „la metrou”. Noi, vâlcenii, eram singurii din țară, în afară de bucureșteni, care puteam zice: „ne întâlnim în centru, la metrou”. Și ce să vezi, chiar ne întâlneam la metrou.

Dar partea cea mai și cea mai frumoasă este c-am muncit cu mâinile mele la facerea „metroului”. Eram la liceu când ne-au adus la „muncă patriotică”. Noi l-am săpat pe tot, noi am pregătit locurile unde s-au montat scaunele de plastic stil metrou, după care tot noi ne-am bucurat de el.

Dacă ieșeai singur în oraș, la metrou, tot ce aveai de făcut era să astepți un pic. În maximum 15 minute se umplea  de oameni pe care-i cunoșteai, de cei cu care mi-am petrecut adolescența.

Acum nu mai e nimic, stau pe bancă de lemn, nouă și frumoasă, la metrou, dar nu mai cunosc pe nimeni…