Articol scris de Iulia.

…

Așa cum v-am promis săptămâna trecută, revin azi cu relatarea fericitului eveniment în sine. Vă zic de pe acum că dacă vă așteptați la un articol plin de cârcoteli și critici, nu e cazul. Poate pentru că am pornit de la bun început cu așteptări de ce poate fi mai rău, poate pentru că în capul meu scenariile erau care mai de care mai haotice și mai dramatice, poate pur și simplu pentru că locul și organizarea au fost super faine, nu știu, dar una peste alta, chiar a fost o petrecere mișto și ne-am simțit super bine.

Dar să o luăm cu începutul. După cum vă raportasem, vineri ar fi trebuit să merg la coafor, dar magnifica ființă care se ocupă de mirobolantele mele plete mi-a anulat programarea din scurt și m-am trezit iar pe panică și pandalii. Mi-a promis însă că mă rezolvă sâmbătă, așa că mi-a mai scăzut tensiunea oleacă.

Sâmbătă dimineața la 8 jumate trecute-fix m-am înființat la coafor, unde mi s-a pus regulamentar smacul colorator pe țeastă, am stat cumințică și am așteptat să treacă vremea, am parcurs și restul procedurilor și am plecat apoi spre casă. Chermeza urma să înceapă la orele 15, așa că, în capul meu sec, aveam timp suficient. Numai că, vedeți voi, socoteala de acasă și cu aia din târg au prostul obicei de a nu prea se împăca, probabil și pentru că boul de Murphy nu se poate abține să nu-și bage afurisita de coadă.

Pentru că mi-am dat seama că trebe să mă duc să-mi recuperez și boarfele de la curățătorie. Dar era abia ora 10:30, iar madama de acolo îmi zisese clar că mai devreme de 12 n-o să fie gata. Mi-am zis în sinea mea că nu e panică, pentru că respectiva curățătorie e în cadrul unui frumos mol brașovean și oricum mă gândisem să intru să-i mai caut copchilului o pereche de nădragi de rezervă, in case shit (la propriu, pentru că da, fi-miu mai face d-astea când ți-e lumea mai dragă…). Așa că am purces spre mol. A, și mai trebuia să trec și pe la bancomat, că scosesem ceva parale, dar mai intervenise ceva între timp și intrasem în ele, așa că mai aveam nevoie de supliment.

Mă duc deci frumușel, găsesc izmene pentru copchil, mai iau și o cămeșă, că deh, era la reducere, după care mă îndrept spre bancomat. Acolo, puhoi. Omor. Coadă ca pe vremuri la portocale. Mă plantez și eu regulamentar în spatele ultimului cetățean și stau. Și stau. Și mai stau oleacă. Pentru că s-a dovedit că o mare parte din cetățenii aliniați frumușel la coadă taman ce își făcuseră carduri la minunata instituție bancară. Carduri pe care trebuiau să le activeze. Așa că la fiecare cetățean din ăsta, una din duduițele de acolo trebuia să vină, să îl ieie de mânuță și să îi explice ca la proști ce și cum să facă, pentru că, aparent, instrucțiunile de pe ecran sunt absolut insuficiente.

Nfine. Trece vreme, simt deja cum îmi crește părul și presimt că voi ajunge la nuntă tot cu rădăcinile cărunte, degeaba m-am dus la 8 dimineața la coafor… dar, până la urmă, Bărbosului i se face milă de mine și îmi vine și mie rândul. Bag cardul, zic mașinăriei câți bani vreau să-mi deie. Și stau. Și iar stau. Și mai stau. Și mașinăria gândește. Și, într-un târziu, scuipă banii. Băi oameni buni, am crezut că îmi iau câmpii. Pentru că divaisul diavolului mi-a dat 1000 de lei în hârtii de 10 lei!!! Cum pana lu moș Andrei să mă duc io cu ditai teancul la nuntă?!? Dau să intru în hipermarșeul din incintă, să văd dacă se milostivește careva de mine să-mi schimbe purcoiul de băneți în ceva hârtii de valoare mai mare. Aiurea! Că am uitat că la hipermarșeu nu mai sunt case d-alea la care poți plăti cu bani peșin unei ființe vii, mai sunt numai din alea de îți scanezi singur produsele sau d-alea la care îți scanează angajatul produsele, da de plătit, plătești tot la o mașinărie. Plec deci de acolo cu coada-ntre picioare.

Mă duc să-mi ridic boarfele de la curățătorie, că între timp se făcuse circa orele doișpe, după care, asudată și ostenită, pornesc spre casă. Mă încuraja însă gândul că o să mă opresc la magazinul din comună să mai schimb din bani, că sigur tăntițele de acolo o să se bucure de mărunți.

Și din nou, greșit! Pentru că în comună încă nu se făcuseră cumpărături așa vajnice, așa că tot ce am rezolvat a fost că am primit o hârtie de 200 de lei și încă una de 50 de la un nene aflat în spatele meu când mă milogeam de tanti să-mi schimbe. Bun și așa, mai bine decât nimic, ce să mai și zic…

Ajung într-un final acasă, se făcuse deja vreo 1. De nervi, îmi deschid o bere. Între timp, încercam să găsesc cea mai optimă metodă de a merge și reveni la și de la chermeză. Întrucât aveam în plan să consum ceva beuturi alcoolice și cam aceleași gânduri îl mânau și pe distinsul meu soț, am zis clar că nu mergem cu mașina.

Ca să înțelegeți, locația evenimentului e la vreo 15 minute distanță de noi, problema e însă că la noi în comună nu există taxi. Uber sau altele asemenea n-am, că nu am nevoie de obicei (și oricum am auzit de la un blogger faimos că nu prea mai sunt „frecventabile”). Dar apoi, pe la jumatea berii, îmi vine mintea cea de pe urmă – poi stai așa, ia să abuzez io de bunăvoința prietenilor. Așa că îl sun pe prietenul care mă scosese din cacao și cu valoarea darului și-l rog frumos să vie să ne ieie și pe noi, când merge el spre chermeză. Era un ocol, e adevărat, dar avem prieteni de treabă.

Bon, bani avem, țoale avem, transport avem. Mai trebuia „numai” să ne ambalăm cu toții și petrecerea putea să înceapă. Da asta era mai ușor de zis, decât de făcut. Pentru că fi-miu alerga prin curte cu o sabie de jucărie în mână, atacând mingile și alte obiecte, iar bărbatu-meu tundea iarba (că ce moment mai bun să tunzi iarba decât înainte de a pleca la nuntă?). Bun. Zic în sinea mea: lasă, mă pregătesc eu prima și apoi văd și de restul.

Mă bag la duș. Bineînțeles, copilul meu, care până atunci mă ignorase cu grație, a început să bubuie în ușa de la baie. Urmat îndeaproape de bărbatu-meu, căruia FIX atunci îi venise ideea că trebuie să le dea la câini apă proaspătă. Reușesc să îmi spăl cumva organismul grațios, dau să încep să mă tencuiesc. Fi-miu chirăie printre picioarele mele că vrea să vadă ce fac. Dansez lambada, ce sufletu meu crezi că fac?!? Salt copilul lângă mine pe blatul din baie, continui tencuiala. Copilul își bagă deștele prin toate cele, după care se sterge delicat pe bluză și pantaloni. Ce bine că am fost suficient de inspirată încât să nu-l îmbrac încă în hainele ăle bune. Reușesc într-un final să îmi compun o meclă acceptabilă, nimic spectaculos, da măcar cât să nu arăt ca o paiață psihopată.

Iau copilul de-o aripă și-l invit la spălat. Fuge de mine. Îl plachează tac-su. Reușim să îl îndesăm în baie. Ba reușesc chiar și să îl spăl. Îl scot din baie și îl las să bântuie cât fac bagajul (pentru că da, am plecat de acasă cu bagaje – haine de schimb pentru copil, papuci de schimb pentru mine, d-astea…). Între timp se spală și omul. Începem procedurile de îmbrăcare. Tragedie! Cămașa bărbatului avea ditamai pata pe una dintre manșete. Fi-mi-ar scârbă de curățătoria voastră! Caut panicată altă cămașă, găsesc una cât de cât. I-o arunc din mers, cu o mână încerc să îmi trag rochia pe mine, cu cealaltă încerc să imobilizez copilul. Se zbate. Scapă. Reușesc să mă îndes în rochie. Fac din nou echipă cu bărbatul, prindem copilul, îl îmbrăcăm. Între timp, apare și prietenul care venise să ne ia. Îndesăm în mașina omului bagajul, scaunul copilului și, într-un final apoteotic, și pe noi.

Ajungem la locație. Căldură mare. Mirele șade la întâmpinare. E transpirat mort, dar reușește să mențină un rânjet care poate fi considerat prietenos, după ce probabil s-a pupat deja cu vreo sută și ceva de persoane. Ne anunță că urmează să apară ceva animatori pentru copii. Aproape vedeam o rază de speranță, câteva momente de liniște, în care să beau și io o gură de ceva rece și să schimb 3 vorbe cu un alt adult decât bărbatu-meu. Și din nou….greșit! Pentru că animatorii, dragii de ei, au venit. Dar fi-miu le-a aruncat o privire sictirită și a anunțat sec că el vrea să stea cu mami și cu tati. Na poftim.

Facem așadar cu rândul la păzit copilul – că am uitat să vă spui: locația respectivă, deși superbă per total (alo, băeții, dacă citește careva p-aici, contra unei sume modice, vă scriu un review fain de tot :-))))), avea o mare problemă – includea și niscai lacuri, nu prea protejate de o potențială înmuiere a unui copil în ele. Așa că în timp ce unul din noi conversa într-un colț cu alți adulți, celălalt bântuia după copil.

Am apucat chiar și să halim vreo 3 feluri – aperitivul, care a fost bun-bun. Și cu oleacă de fonfleu (ceva mousse de nush ce cu reducție de alt nush ce sau așa ceva), și cu oleacă de non-fonfleu (niscai zacuscă și pită prăjită). După care, la un moment dat, a mai apărut niscai somon. Bun și ăla. Asta în condițiile în care eu nu mă omor după somon (nu daț cu pietre, mi se pare de obicei foarte gras). L-am mâncat cot la cot cu fi-miu, care a avut o bătaie de falcă la el de numa. Și am mai apucat sarmalele. Astea au fost surpriza absolută a serii. Mie, de obicei, nu-mi plac sarmalele de cârciumă. Cele mai „bune” pe care le-am mâncat au fost… comestibile, dar în nici un caz excepționale. E, astea au fost absolut de-li-cioa-se! P-astea nu le-am mai împărțit cu copilul, că el era ocupat să se înfunde cu niscai fursecuri în timp ce ședea în cur în mijlocul ringului de dans.

A, am uitat să vă mai relatez un aspect: entărteinmentul a fost asigurat de un anume Tibi Scobiola – recunosc cu mâna pe inimă că habar nu aveam cine este distinsul domn, m-a lămurit oarecum bărbatu-meu, care mai auzise de el, da nu asta e important. Ce voiam să zic de fapt e că toată treaba a fost mega ok. Au cântat omuleții ăia de numa, iar când luau pauză (erau numitul Tibi și cu încă o duduie guristă), aveau un digeu care punea muzici.

A fost un amestec nostim, ba un Coco Jambo, ba un Dulce-i vinul, ba un Jastin Bibăr ori o Adelă. Una peste alta, muzică ascultabilă într-un astfel de context, iar cel mai clar semn în acest sens a fost faptul că ringul era PLIN aproape tot timpul – minus momentele de băgat la matz, evident. Deci lumea clar s-a simtet bine. Iar cel mai bine cred că s-a simtet fi-miu, care pe la orele 21 nu se lăsa luat de pe ring, că el mai vrea să mai danseze. Asta în condițiile în care, în mod normal, el pe la 19-20 e în pat, cu băluțe în colțul gurii.

N-a fost nici cu pinguin, nu că s-a furat nici mireasa, iar cel mai mișto din toată chestia mi s-a părut faptul că mirii chiar păreau că se simt bine. Au dansat amândoi de le-au sfârâit pingelele, au băut cot la cot cu invitații, pe la 9 el deja era cu cămașa ieșită din pantaloni și gulerul descheiat, iar ea cu freza ciufulită și machiajul mai puțin decât perfect. Ceea ce, zic eu, e semn bun, cel puțin comparativ cu ce am mai văzut eu, cu puțina mea experiență în domeniu.

Am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze, am ajuns acasă, ne-am mai deschis câte o bere, ca să bârfim un pic înainte de culcare, ca niște moși cârcotași ce suntem, copilul a adormit ca ultimul bețiv, pe canapeaua de pe terasă, îmbrăcat și încălțat, iar noi am concluzionat că la așa nunți e chiar fain să mergi. Da nu prea curând, că nah, mai răruț e totuși mai drăguț. 😀