Articol scris de Iulia.

Dacă tot vine Paștele și Mihai ne-a împărtășit opiniile dumisale cu privire la sfânta curățenie de sfintele Paști, în sensul că nu crede în așa ceva (chestie la care achiesez, de altfel), am zis să vă povestesc și eu despre obiceiurile de igienizare de la noi d-acasă.

Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, io o am pe doamna Tanti. Doamna Tanti vine o dată la două săptămâni să mă ajute cu curățenia. Înainte venea o dată pe săptămână, dar am zis că ce-i prea mult strică, așa că am mai rărit-o și i-am cedat 2 săptămâni pe lună soacră-mii, să-i mănânce și ei nervii. Vă explic imediat de ce zic asta. Înainte însă, trebuie să vă spun că înainte să vină doamna Tanti, io fac cel puțin ordine, dacă nu chiar și oleacă de curățenie. Și o să vă lămuriți mintenaș de ce.

Doamna Tanti e o fată tare de treabă, bună ca pâinea caldă, dar… well, să zicem că nu e chiar cea mai ascuțită unealtă din șopron. Ceea ce e ok, că nu tre’ să presteze chirurgie pe creier, trebe numai să știe să manevreze mătura și mopu’. Treabă care, în cea mai mare parte, îi iese. Bine, mai puțin atunci când nu îi ies sau când îi e frică de anumite chestii. Cum ar fi „corentul”. Îi e o frică lu doamna Tanti a mea de „curent” și „corentat”, de nu vă pot explica. Așa de frică, încât atunci când face curățenie, scoate din priză toate obiectele pe care trebuie să le manevreze. De la filtrul de cafea, la prăjitorul de pâine. Ba chiar și amărâtele de încărcătoare de la telefoane, dacă le găsește atârnând din vreo priză, le scoate și le pune deoparte. Ș-apoi stai și te uiți a doua zi dimineața ca vaca la meteorit, încercând să pricepi cu mintea încețoșată de ce tu ai apăsat pe buton, dar licoarea magică nu se aude cum picură.

Îi mai e frică și să golească singură aspiratorul. Ca să nu îl strice. Avem unul fără sac, cu rezervor din plastic. Șpilul e că dacă vrei să scoți rezervorul, trebuie să faci 2 chestii – să apeși pe o clăpiță și apoi să ridici de mâner. Operațiuni pe care ea a decretat că nu le face singură, că nu se știe ce strică și nu vrea și pace. Așa că, de fiecare dată când se umple rezervorul de la aspirator, mă fugărește prin casă să i-l golesc și să i-l pun la loc. Iar dacă nu suntem acasă și n-are cine i-l goli, iar aspiratorul nu mai trage, că e prea plin, dă cu mătura.

Nici cu mașina de spălat vase nu e prietenă, deși o avem de vreo 6 ani și i-am explicat din prima clipă că nu trebuie să aibă sentimente negative, că inteligența artificială nu o va înlocui, ci doar îi va face viața mai ușoară. Ei, aș! Nu pune vasele în mașină nici să o pici cu ceară. Ea știe una și bună – dacă sunt vase în chiuvetă, le spală cu mâna, cu zel și temeinicie.

Problema cea mare apare atunci când începe să aibă inițiative și idei proprii. Pentru că atunci de obicei e jale mare. Pentru mine.

Nush dacă știți, da io cam am diverse fixuri. Unele mai rezonabile, unele mai puțin. Dar unul dintre cele mai mari este ăla că URĂSC să nu găsesc un lucru acolo unde știu eu că e locul lui. Iar dacă las un lucru într-un loc improbabil, există o șansă mare să am io o oarecare logică în ceea ce fac. Așa că dacă cineva mută lucrul ăla de acolo fără să mă întrebe, mă iau toți nervii capului ăia răi. E, ca să nu intru în conflicte cu doamna Tanti pe tema asta, i-am făcut din prima zi un scurt instructaj tip SSM de uz casnic. Și i-am explicat că dacă nu știe cu certitudine absolută, de 100% cu zero șanse de eroare unde vine un lucru, mai bine să-l lase acolo unde-l găsește și îl pun eu la loc.

Ai zice că nu e un ceva tocmai greu de înțeles, nu? Ei bine, aparent, uneori, este. Pentru că, uneori, doamna Tanti decide că ar cam ști ea pe unde vine pusă una sau alta, așa că pune. Și dup-aia pleacă la ea acasă, și io stau la mine acasă și caut. Și caut. Și înjur cu cuvinte foarte urâte și care nu pot fi reproduse pe un blog așa onorabil. Și apoi mai caut oleacă. Și până la urmă cedez psihic și o sun pe doamna Tanti, să o întreb unde mama lu proces verbal a pus lucrul X. Asta după ce fumez vreo 5-6 țigări înainte de a o suna, ca să mă calmez și să nu fac la telefon ca un dragon care scuipă flăcări.

Uneori însă, mă încăpățânez să caut până îmi ies ochii ca la melc. Și după ce epuizez toate variantele logice, încep să trec la cele mai puțin logice, ba chiar improbabile. De cele mai multe ori, n-am succes. Pentru că mintea lu doamna Tanti funcționează în moduri misterioase. Să vă dau un exemplu.

Omul meu, Fritz, a primit prin vară cadou de la niște prieteni, un tricou. Pe care l-a dus frumușel în dormitor. Noi în dormitor avem o comodă cu sertare, jumi ale mele, juma ale lui. Într-unul din sertarele lui sunt tricourile. Pe comodă, e o cutie mare din carton unde îmi țin eu gablonțurile și alte căcățișuri, televizorul și încă vreo 2-3 mărunțișuri. Iar lângă toate astea, trona tricoul cel nou, cu etichetă. Până să treacă doamna Tanti prin peisaj. Apare doamna Tanti, dispare tricoul.

Seara, când m-am dus în dormitor, am văzut că nu mai e acolo, dar am presupus una din două – ori și l-a băgat numitul Fritz în sertarul lui cu tricouri, ori l-o fi pus la spălat, că na, fiind nou, ar fi cerut o spălare. Și cam aia a fost, out of sight, out of mind. Aparent însă, domnia-sa Fritz nu făcuse nici una din cele două trebi. Chestie pe care am aflat-o câteva zile mai târziu, când dânsul ar fi dorit să-și îmbrace distinsul trup cu noul strai. Pe care ia-l însă, de unde nu-i. Am zis că-i el troglodit, și nu știe să caute. Sigur e-n sertar sau la murdare, altundeva n-are unde să fie. Că doar n-o fi făcut picioare, să își ia lumea în cap, că stătea singur și neîmbrăcat.

Așa că am pus mâna și am căutat în sertar. Ce zic io, căutat? Am răscolit tot sertarul, am scos toate tricourile, le-am băgat la loc, cel cu pricina… ioc! Am purces la coșul de rufe. Răsturnat, scormonit, pus la loc, nimic. Bă, dă-o dracu. Că n-o fi intrat în pământ. Haidem înapoi în dormitor, să săpăm și la mine. Poate, cine știe, într-un moment de tâmpenie, l-am pus la mine în sertar. Sau poate l-a pus doamna Tanti, că o vedeam în stare. Că ea pune ciorapi de-ai mei la Fritz și de-ai lui la mine. Eu am 37 la picior, el 47. Ușor de confundat, e? Dar divaghez. Bon, căutăm și la mine, nimic. Căutăm prin toate dulapurile (adică 1) pe care le mai avem prin casă, nimic. Mă, al naibii tricou! În fine, o lăsăm baltă, gândindu-ne că, așa cum a dispărut, o apărea el.

Mai trec ceva zile și, la un moment dat, decid într-o zi să mă îmbrac frumos și să-mi atârn o zdrăngănea de gât. Și deschid cutia-cu-de-toate și… ce să vezi, frumos împăturit, peste zdrăngănelele mele, trona tricoul cel nou al lui Fritz. @#%%$^^(^$)*& doamnă Tanti, cu ideile tale, cu tot!!!

Alta. Tot distinsul meu soț are în dotarea echipamentului pentru grătar două ustensile. Un soi de spatulă și un fel de furcă. Cu una întoarce el chestii p-acolo, pe grătar, pe ailaltă o-nfige-n chestii și dup-aia le întoarce. Mno, ustensilele astea două sunt din inox și amândouă sunt ascuțite al dracu. Și sărăcia aia de spatulă, are o muchie și niște colțuri de îți curge sânge dintr-un deget numai când te uiți la ea, și sărăcia ailaltă de furcă are niște colți de zici că-i rudă cu vreun Mare Alb. Și pentru că mi se pare că reprezintă o sursă de pericol pentru oricine, le țin puse binișor într-un sertar, așezate orizontal și cu mânerele înspre exteriorul sertarului, ca să nu ai cum să dai cu deștele în ele din greșeală, să-ți lași vo falangă p-acolo.

De asemenea, în dotarea bucătăriei personale, mai dețin un recipient în care sunt amplasate ustensile de bucătărie de mai mari dimensiuni și uz frecvent – recte linguri de lemn, de silicon, spatule, polonice, d-astea, înțelegeți unde bat. Băi fraților, și într-o zi, unde nu vine ha doamnă Tanti și spală cu temeinicie vasele (v-am zis că nu agreează mașina de spălat vase, da?) și apoi se apucă să le pună la loc. La loc, vorba vine, că din toate locurile din bucătăria aia unde ar fi putut să pună nenorocirile alea de ustensile de grătar, ea le-a pus fix în troaca mea cu linguri de lemn și polonice. Și unde n-am întins io gheara a doua zi să înșfac o spatulă și m-am oprit ca-n desene animate, cu mâna în aer, la 3 milimetri de furca din inox, pusă, cum altfel, cu dinții-n sus, între lingurile și spatulele mele… %^%$#^(@@*

Da cea mai mișto a fost alta. Făcusem io o cinstită ciorbă de văcuță. Nu că mă laud, dar ieșise bunuță tare. Am apucat să mâncăm din ea fix o dată. După care am băgat-o în frigider. A doua zi a venit doamna Tanti. Și pentru că la noi marțea e zi de gunoi și marțea e și zi de doamna Tanti, profit de ocazie să golesc frigiderul de chestii expirate sau stricate și de oale în care mai e câte ceva, nu suficient cât să fie o porție întreagă, da nici așa puțin încât să-ți vină să arunci… așa că lași oala aia acolo, pe filmul „lasă, că mâine mai fac o pâine prăjită/doo ochiuri/un piure alături și-mi ajunge de o masă”. Știți ce zic, e? Așa.

De obicei fac personal această operațiune, dar în ziua respectivă aveam de muncă de-mi crăpa creieru, așa că am rugat-o pe doamna Tanti să golească ea frigiderul și să scoată gunoiul afară. Sper că vă e clar că a GOLIT frigiderul, da? Adică a aruncat cu mare temeinicie cam tot ce se putea, mai puțin chestii gen o cutie de brânză topită, un borcan cu gem, unul cu muștar și un pachet de șuncă nedesfăcut. Că astea i s-au părut ei mai puțin perisabile și s-a gândit c-ar mai merge să le lase. În rest, a zburat fără milă totul, inclusiv ciorba mea, a spălat cu mândrie oala și a dus gunoiul. Conform instrucțiunilor.

Așa că, vă mai mirați de ce fac ordine înainte să vină?

P.S. Pentru cei care vor întreba de ce, după toate astea, o mai suport pe doamna Tanti: așa cum am scris, e o fată extrem de bună la suflet și a trecut prin multe. Și nu frumoase, nici ușoare. Știu că pot să am încredere în ea 100%, vine la noi de aproape 10 ani și în tot timpul ăsta nu a dispărut nici un capăt de ață din casă (mai dispare câte-o ciorbă, da nah…). Și face chestiile pe care io nu le fac nici moartă – spală geamuri, șterge praful și calcă.

Iar dacă primele două mai există șanse să le fac, în caz de forță majoră (da majoră rău, cum ar fi, să depindă viața mea de asta), aia cu călcatul contravine tuturor principiilor mele și nu o fac. Punct. Nediscutabil și nenegociabil.

Plus că, sinceră să fiu, dacă trece o tură de doamna Tanti și n-a creat Tanti a mea nici o năzdravănie, parcă simt că viața e pustiu :)))

sursa foto: freepik.com