Articol scris de Cosmin.

…

De multe, de foarte multe ori. Dacă adun zilele state acolo, probabil că trec de o jumătate de an. Am scris, la timpul potrivit, pe blogul meu despre asta. Nu vreau să preiau aici ce e deja acolo. Și nici nu e un rezumat ce spun acum. Cel mult, un avertisment.

Am ajuns aproape de linia imaginară care împarte țara în partea europeană și asiatică. Am zburat peste Rusia, am mers cu mașina, cu trenul, cu metroul, cu orice alt mijloc de transport în comun. Am văzut metropole, orașe mai mici, orășele, sate, cătune. Moscova, Kaluga, Kazan, Chistopol… căutați-le pe hartă pe cele care nu vă spun mare lucru.

În ordinea aceasta, de la vest spre est și de la mare la mic decad nivelul de trai, bunăstare, educația. În ordinea aceasta dispare speranța. În ordinea aceasta supraviețuiește nostalgia după o Uniune Sovietică având în centru Rusia. O Rusie care, la fel cu extratereștrii din Independence Day, se hrănește cu resursele celorlalte republici. Un fel de Sindrom Stockholm greu de explicat. Sau poate ușor, având în vedere că fiecare țară care s-a separat de URSS, a făcut-o cu prețul mult prea mare al unor vieți nevinovate.

Rusia dincolo de Moscova, poate cu câteva mici excepții, înseamnă sărăcie, corupție, populație abrutizată, violentă, supusă, xenofobă, homofobă, bolnavă. Nu că n-ai vedea asta și în capitală, doar că acolo mai vezi și frânturi de normalitate. Nu vreau să vorbesc de cartierele de case ale noii nomenclaturi, zone pe care doar din avion le-am văzut. Sunt, dacă aveți vârsta și mai țineți minte, ca vilele de vacanță ale lui Ceaușescu: reședințe luxoase ridicate în mijlocul unor parcuri, ascunse după ziduri înalte. Poate și păzite. Dar e chiar o lume mai tristă ca România anilor ‘80.

Poate au gaze la discreție, benzină ieftină, dar cam asta e tot ce au. Cu ele își alimentează autovehicule care sunt, în multe cazuri, piese de muzeu. Dar doar ca vechime. Mai au blocuri vechi, oribile rebuturi ale unor arhitecți ratați, și au și blocuri noi, la fel de urâte. Reclamele produselor de larg consum sunt peste tot, acoperind fațadele gri-negre ale clădirilor. Șosele care au cratere pe care nu le simți doar dacă treci cu GAZ-uri de douăzeci de tone prin ele. De străzile din orașe pot să vorbesc doar în sens peiorativ. Gunoi, praf peste tot (cred că doar în Moscova era mai curat), clădiri părăsite. Clădiri spoite la exterior, insalubre înăuntru.

Și oameni triști. Peste tot, indiferent de mărimea orașelor. Cu haine ponosite, cu ochii in pământ. Poate într-o carte, dacă erau în metrou. Dar cu speranțe că va fi mai bine. Nu a fost.

Și eu vorbesc de perioada de dinainte de anexarea Crimeei. Anii de prosperitate ai Rusiei, 2011-2014. În 2014, nu mai țin minte luna, am fost pentru ultima dată în Moscova. Rubla pierduse deja 50% din valoare, față de prima mea vizită acolo.

De atunci, multe companii cu afaceri profitabile pentru toate părțile au plecat. Prieteni de-ai mei, ruși, au ales exilul. Neforțat, dar necesar. Au vândut în pierdere tot ce aveau acolo și au luat-o de la capăt prin Europa, prin Statele Unite, chiar și prin România. Salariile celor rămași și-au pierdut puterea. Nici când am fost eu acolo nu vorbeau prea multe despre regim, știau că “zidurile, toate, au urechi”.  Dar dacă există protestatari, glasurile celor care mai au cât de cât curajul să spună ceva sunt acoperite cu bastoanele OMON, de ușile grele ale pușcăriilor copiind gulagul și, uneori, de ceai cu poloniu sau direct cu gloanțe. În funcție de cât de importante sunt vocile.

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Nu am pretenția că-s vreun profet. Probabil că nu se schimbă prea ușor ideile sădite în unele minți de o propagandă bine gândită și implementată ca la carte.

Doar vă doresc să nu mai ajungeți să experimentați “la persoana întâi” miracolele care vin odată cu marele prieten de la răsărit. Rusia nu e un model pe care să vrei să-l copiezi. Din niciun punct de vedere. Și-mi mai doresc, infinit mai mult, ca nu cumva miracolele acelea să ajungă aici, din nou, călătorind pe tancuri.

Sursa foto