Articol scris de Iulia.
…
Bună ziua, oameni frumoși! V-am pierdut pe jumate dintre voi cu formula asta de adresare, așa-i? 😀
Revenind acum la cei care au mai rămas pe aci, ce mai faceți, cum mai sunteți, toate bune? Urmează un articol scris la inițiativa soțului din dotare. Care a concluzionat că ăia cu tot cu Survivor-ul lor sunt pistol cu flegme față de viața noastră reală, de zi cu zi.
Păi ăia se vaietă că n-au dormit toată noaptea, că vai, a plouat oleacă… Păi la noi au fost – 18 grade azi-noapte și fix azi-noapte centrala noastră a decis să o ia razna (mă rog, nu centrala, neapărat, cât termostatul) și să nu pornească. Toată noaptea. Când m-am trezit, erau 16 grade în dormitor. Mă întrebam dimineață de unde am culoarea aia veselă, spre albăstrui, așa. Ca norocu’, la copil în cameră se menținuseră 20 de grade decente.
M-am dezlipit cu un efort de voință supraomenesc de sub plapumă, am tras repede 2 perechi de pantaloni de trening peste izmenele de pijama și am purces pe lungul drum al coborârii până jos. Drumul ăsta implică un traseu complex, care necesită ceva abilități de ninja. Plec din dormitorul conjugal, în linie dreaptă, de-a lungul holului, în capătul căruia trebuie să cotesc la stânga și să o iau la vale pe scări. Fac doi pași, prima capcană – un tractoraș de plastic. Îl ocolesc din scurt, calc cu grijă pe lângă placa aia de gresie care trosnește. Mai fac un pas, aproape îmi înfig o piesă de lego în călcâi, evit în ultima clipă, mă dezechilibrez puțin, dar reușesc să evit și jucăria chițăitoare care a apărut parcă de nicăieri în calea mea.
Trec de camera copilului. Care copil în mod normal doarme lemn, poa să treacă avioane de vânătoare pe lângă el, dacă doarme, apăi doarme. Însă, înspre dimineață, cred că i se activează ceva senzori, că uneori e suficient zgomotul produs de căderea unui fulg din pernă pe saltea și pac! a făcut ochi. Și atunci s-a dus dracului băutul cafelei în liniște, că deh, când strigă șefu, te prezinți. Ce dacă șefu are 90 de cm înălțime și nu se poate șterge încă singur la fund? Șefu e șef!
Cu o îndemânare demnă de un pușcaș marin american ajung până la scări, calc cu grijă stânga-dreapta, ca să evit locurile unde e posibil să scârțâie. Ajung la baza scărilor, deschid ușa înceeeeeet, zdrang! Izbesc un cap de câine care se ițește curios de după ea. Fiți-ar neamu al dracu de ghioarlă, acu te-ai găsit să mă întâmpini?!? Mai mormăi ceva printre dinți și îmi concentrez privirea asupra singurului lucru care contează acum: Elixirul Vieții. Sau, în termeni populari, cafeaua. Mai stau o secundă pe loc, încercând să aleg cea mai bună variantă de a ajunge la Fântâna Elixirului, aka filtrul de cafea.
Ocolesc rapid alt câine care apare în drum, fandez scurt spre papucii de casă care au migrat cumva de unde îi lăsasem eu până sub unul din scaunele de la masă, aproape am ajuns, mai fac un salt scurt peste cățea și… ah! Mirosul fericirii. Dar fericirea e de scurtă durată, deoarece, așa cum intuiam, s-a trezit șefu. Urmează o negociere rapidă cu tac-su, de obicei ăla dintre noi care mai are mai puțin din țigară merge sus. Celălalt are dreptul să își termine țigara în liniște și să utilizeze resursele disponibile pentru a crea micul dejun al șefului.
Urmează proba de foc nr 1 a zilei – hrănitul, îmbrăcatul și expediatul odraslei la grădi. Proba asta e tricky tare, pentru că necesită atât abilități motrice fine, cât și cultură generală sau măcar imaginație suficientă, o să vedeți imediat de ce (asta în condițiile în care tu ai apucat să bei fix 3 guri de cafea, deci clar neuronu e încă amorțit rău). Pentru cei care nu au copii sau au copii mari și nu-și mai amintesc, îmbrăcatul unui copil de 3 ani e cam ca și cum ai încerca să pui dresuri de mătase unei caracatițe care se zbate. Iar ca să înțelegeți mai ușor partea cu hrănitul, imaginați-vă că sunteți șchiopi de un picior și încercați să fugăriți prin casă un hamster, căruia trebuie să îi băgați un termometru în fund.
În timp cel ăla o zbughește în toate direcțiile, chițăind de mama focului. În plus, să nu uităm de capcanele de mai devreme – piesele lego, mașinuțele și excavatoarele. Care sunt tot acolo, numai că acum nu te mai poți concentra să le ocolești, că fugărești dihania. Așa că, inevitabil, cel puțin una din nenorocirile alea ți se înfige în talpă, călcâi, ori îți atacă violent degetul mic de la picior. Asta dacă ești suficient de norocos încât să nu calci direct pe vreo chestie cu roți, mișcare soldată cu darea adultului cu cracii-n sus precum un cărăbuș, în râsetele încântate ale copilului. [Insert aici scurtă pauză de critică pentru cei care nu hrănesc copiii decât la masă – săr’na Mara! Știu, nu fac bine, dar na, e o concesie pentru supraviețuire, jur pe roșu că restul meselor le servim exclusiv la masă]
După cum spuneam, toată treaba are și o parte mentală, desigur, că așa e la Survivor. Așadar, în timp ce execuți cele de mai sus, te mai confrunți și cu o tiradă de întrebări, care mai de care mai crețe:
– Când ești schelet, ce se întâmplă cu mușchii de la fund?
– Dacă te întâlnești cu un dinozaur viu, ce faci?
– Eu când am căzut pe scări și am făcut buba la guriță și mi-a curs sânge, am murit?
– De ce fac eu câteodată pișu pe mine la grădi?
… și altele, din același registru.
Dar cumva, trece și asta. Am reușit. L-am îndopat cu ceva comestibil, l-am îmbrăcat, l-am urcat în mașină la tac-su, era să îmi rup gâtul intrând în casă, că am alunecat pe terasă, dar am reușit. E liniște în casă. Cafeaua mea e de mult rece, dar măcar pot să o beau în liniște. Care liniște durează fix vreo 5 secunde, până când unul din câini scapă un pârț zgomotos. Nu mă stresez prea tare, astea cu zgomot nu-s periculoase. Alea silențioase sunt mortale.
Deschid totuși preventiv 2 geamuri, să se facă un pic de curent. Evaluez din ochi situația. Pe jos, bălți de zăpadă topită de la câinii care au fost afară să mănânce, iar acum își fac siesta. În chiuvetă, vase; de unde dracu, că în afară de câini și copil nimeni n-a mâncat nimic; cred că suntem bântuiți. Nici nu m-ar deranja prea tare, dacă ale dracu fantome măcar și-ar spăla vasele. Sau rufele, că nici cu alea nu înțeleg – parcă fac pui, pe bune. Telefonul a început să vibreze pe undeva, omen prevestitor de mailuri și mesaje și oameni care vor ceva de la mine. Păi nu mai bine mă duceam io la Survivor? Măcar acolo ai liniște, nu te sună nimeni.
Timpul curge însă în defavoarea concurentului mandea la Survivorul ăsta local, așa că nici n-apuc bine să mă dumiresc ce am făcut și ce mai am de făcut, că gongul bate neîndurător – trebuie mers la grădi după șefu. Altă provocare. Mă înfofolesc cu 7 straturi de boarfe (Oare v-am zis că nu mai suport frigul și iarna? E, dacă nu v-am zis, vă spun acum. Ironic, nu? Eu locuind la Brașov…), ies să dau zăpada de pe mașină. Aproape îmi rup gâtul și picioarele împiedicându-mă de mâța care bântuie nemulțumită că am obligat-o să iasă un pic afară, așa că probabil a decis să încerce să mă schilodească un pic. Nu să mă omoare de tot, că dup-aia cine îi mai asigură miau-mixul? Dar un picior rupt, așa, parcă ar merge, să mă învăț minte să o mai scot afară în condiții d-astea vitrege!
În fine, deszăpezesc mașina, dau să deschid poarta. Apăs pe buton. Ciuciu, nu se întâmplă nimic. Mă uit cu speranță la beculețul ăla care ar trebui să clipocească voios, semn că se activează mecanismul… nimic. Sărăcia rămâne stinsă. Mai apăs de câteva ori frenetic pe buton, nimic. Îmi trec prin minte foarte multe cuvinte care ar putea fi catalogate cu ușurință drept „birjărisme”, mă duc să caut cheița cu care se deschide poarta manual.
O găsesc, îmi dau jos mănușile, îndes cheița în găurica aia imposibil de mică și îngrozitor de plină de zăpadă de pe brațul de acționare al porții și, victorie! Reușesc să mișc una din porți. Mă opintesc, târ de poartă, au început să apară și sudorii, că deh, 7 straturi de boarfe… gata. O latură e deschisă. Reiau operațiunea cu a doua. Deja sunt lac de transpirație și leșinată de oboseală. Blestem în gând frigul și zăpada și pe mine, că nu m-am mutat dracului în Tenerife. Și pentru că sunt îngrozitor de tâmpită și trag de poartă cu mâna fără mănușă, însă udă de la zăpadă, mai că îmi las un pic de piele din palmă pe muchia din fier a porții. Mă mai înjur o tură copios în gând, dar înving. Poarta e deschisă.
Bine, între timp a continuat să ningă, așa că mașina e iar plină de zăpadă. `gami-aș picioarele în ea de treabă! Dau iar zăpada, mă urc în mașină, o scot din curte și realitatea crudă mă lovește fix în moalele capului – păi stai, tuto, că ai deschis tu poarta, da acu tre să o mai și închizi la loc. Să-mi trag una! Îmi fac curaj, reiau operațiunile în ordine inversă (de data asta cu mănuși în mâini, măcar atâta m-a dus capu). Închid poarta, dau să plec. Îmi dau seama că mi-am uitat actele. Sudui, intru în casă, caut de bezmetică portofelul, care săracul e cuminte, la locul lui, dar când ai mintea încețoșată după atâta efort, nu mai gândești limpede.
Într-un final, mă pun în mișcare. În cei 6 km pe care îi am de parcurs de acasă până la grădi, mai am parte de un pic de adrenalină – ba un tractor care iese de pe câmp direct pe șosea, ba un biciclist care decide brusc să schimbe direcția, ba câte un nene cu un dezechilibru chimic grav, cauzat probabil de ceva tip pufoaică. Și nu d-aia de îmbrăcat… Ba uneori am parte chiar și de câte o vulpe care traversează în fugă strada, ori de câte o turmă de căprioare. Nu v-am zis io că ăia cu Survivorul lor sunt minciună?
Recuperez odrasla de la grădi, iar restul zilei se desfășoară fără prea mari evenimente – bine, asta dacă nu punem la socoteală luptele crâncene, însoțite de negocieri feroce, pentru adormitul copilului la prânz, faptul că unul dintre câini a vomitat în sufragerie și faptul că am uitat să cumpăr pâine. Aia e, o să mâncăm paste. Sau mămăligă. Sau apă, paie și bătaie.
Cumva, ajung și la finalul zilei. Într-un târziu, pot leșina pe canapea. Timp de vreo 14 secunde. Că apoi piuie uscătorul că și-a terminat treaba. Îmi salt cu pas de ghepard ghebos fizicul, rezolv și rufele, dau să mă târâi înapoi spre canapea, alunec pe balta de apă lăsată de câini după ce și-au ostoit sețile. După o alunecare spectaculoasă, mă opresc cu capul în cuier, noroc cu pufoaica lu’ bărbat-meu, că îmi atenuează aterizarea. Înjur printre dinți. Na, ți-au trebuit câini, tâmpito! Nu puteai să vrei și tu un caras auriu?!?
Ajung la canapea. În timp ce fundul meu parcurge distanța dinspre poziția verticală înspre poziția de ședere, aud pisica. Urlă de foame. Lasă, că o să mă tot odihnesc când oi muri. Rezolv și pisica. Obiectiv – canapeaua. Aproape zburd până la ea. Deja vizualizez cum o să mi se relaxeze dosul și mintea. Îl ocolesc pe bărbatu-meu, care se îndreaptă spre mine, bălmăjind ceva, dar nu aud și nu văd nimic, privirea mea e fixată pe destinație: canapeaua! Dar soarta e din nou crudă cu mine. Bărbatu-meu mă plachează, mă apucă de umeri și mă rotește în direcția opusă: „Vezi că ai uitat să îți aduci cheile din mașină și mâine o să înjuri iar că nu poți deschide poarta!”
Cu un ultim efort de voință parcurg distanța din casă până la mașină, iau cheile, adun niște zăpadă în papucii de casă că nah, nu era să mă încalț în bocanci pentru atâta lucru, mă înjur în gând, intru înapoi în casă, pun cheile la loc și mă opresc o clipă în capătul holului. O văd, e acolo, mă așteaptă. Canapeaua. Pe măsuța din fața ei, o bere. Băi, ce bărbat de treabă am! Inspir adânc, expir, pornesc cu pas hotărât spre destinație. Nimic nu mă mai abate din drum. De data asta, ajung. Pic lată. Un cor de serafimi răsună în capul meu… ah, relaxare, în sfârșit! Dau să pun mâna pe bere și aud:
– Alo, vezi că aia e berea mea. Pe a ta n-am scos-o din frigider, că nu știam cât mai ai de gând să te foiești prin casă, și am zis să nu se încălzească.
ă … -l … omen, dăci frumos film, mersi! 🤣
Și totuși, așa iarnă grea e la Brașov? Acum se explică grasa interioară, câinii și pisica … lipsește Săniuța 🤣🤣🤣 Pă vremuri de criză, soluții de … marchiză 😉
Tuși Iulii(k e mai multe) Don’t worry, you will survive !!!
Comentariu beton!28
De fiecare dată când se plimbă fi-miu cu tricicleta prin casă, fix la omen mă gândesc, mai ales că are o sărăcie din lemn, care scârțâie sinistru 🤣🤣🤣
Comentariu beton!21
Ăia la Survivor o au/aveau acolo pe Tonciu. Orice ai spune, nu exista ceva mai NASol de atât.
Comentariu beton!27
True. La asta n-am ce comenta 🤣
Survivor e supravietuire la melteneala
Neata ! Da,suntem bine,ceea ce va dorim si d-voastra,dar am o nelamurire :articol scris de Iulia,sau de sotul doamnei in cauza ? Cu Iulia ne-am obisnuit (am dat cafeaua mai la dreapta ), dar sa scrie si sotul din dotare ,asa ,e cam mult pentru rezervele noastre de cafea !! Altfel spus, iar am ras la prima ora,deci ,o zi buna ! Multumesc.
Comentariu beton!18
Sugestia să scriu articolul a venit din partea soțului, execuția tot mandea 😁
Comentariu beton!29
🧔👱♀️👼🐶🐶🐶🐱 – poză de grup, emoționantă, cu adevărații autori ai articolului 🤭😉
Comentariu beton!30
@HM Ahahahahaha, bună asta. Dacă tu crezi că pot prinde într-o singură poză toată menajeria, cred că mă crezi Tuși Zuperwoman 🤣
Eh, nu e nevoie, facem un colaj din ce găsim, câinii au poza de grup cu coarne de ren, restul se adauga.
😂
Cu ce te are ăsta micu la mână?
Comentariu beton!42
Cu ce vrea el 🤣
Comentariu beton!18
Da,mămică, Survivor de la noi din casă bate cu succes la kur pe ăla de la TV,fiindcă ăia știu la ce s-au dus acolo,pe câtă vreme la noi ,cei cu copii mici încă (5 ani) nu știi cum se poate rupe cheița de la fermoare dimineața…A,și ducând discuția mai departe cu copiii mici,când văd reclama aia cu mama și copilul, și ce calmă e aia, din magneb6 bineînțeles, îmi vine să mut televizorul .
Comentariu beton!39
Băi, mie îmi place reclama aia de mor. Mi se pare genial targetată, pe mine m-ar fi convins să cumpăr, dacă nu luam deja magneziu ca pe skittles 🤣
Comentariu beton!19
io as zice ca iti vine sa f”’uti televizoru’! My thoughts and my expirience! Da’ acu ‘???
Acuma, io am o dilema: termostatul, cum se mai simte? E ok?
In rest, toate bune…dupa ce curat (iar) cafeaua de pe tastatura.
Comentariu beton!15
Dada, a înviat al dracului!
Ntz, nu vă învățați minte cu cafelele alea 😂
aș vrea să comentez ceva da’ n-am timp; se pare că celealele n-au consistența corespunzătoareeeee!
și nici nucă n-am ras destulăăă!
și miereaaaaa….
măcar am beut o cafea ș-un tutun…
Comentariu beton!20
Amin! 🤣
am dus-o pe maică-sa la analize (sper să fi luat vreun crocobaur din spital și starea de rău pe care o are să nu fie „din cauza epuizării”, c-am pus-o! este că sunt un soț model?), timp în care ne-am plimbat cu mașina, că-i prea rece afară pentru după viroză; și a cerut niște grisine, pe care le-a și primit; doar că acum, la masă, motivează faptul că nu mănîncă cu o durere a unui dinte datorată… ați ghicit, grisinelor! petrecerea abia a început…
Comentariu beton!18
Sănătate la doamna Costică!
Mvaaaaaiiiii, cât de corecte sunt informațiile de aici! Am înlocuit doar șeful cu șefa, 3 cu 5 ani, mașinuțe și tractorașe cu păpuși și lego. Am sărit peste partea cu ieșitul din curte, căci stăm la bloc, dar clar și acolo se mai poate! Mulțumesc, Iulia, pentru o dimineață începută cu râs și voie bună!
Comentariu beton!22
🥰
😂😂😂😂😂
Unu la mână, lipsește maioneza/“combustibilul” din peisaj.
Doi la mână, ști ce mișto este să scapi de iarnă (și eu tot brasovean)?! Acum când postează prietenii, rudele de prin Brașov, zăpadă, wow ce frumos…dar nu pentru noi, brrrr! Câteva zile la schi sunt de ajuns, căci și aici se poate schia fără probleme.
Maioneza e omniprezentă, e implicită 😂
Bre, eu sufăr de self-hate, n-ai auzit? D-aia îmi place să mă chinui singură 😁
Emil e Brașoveanus Australo pe când Iulia e din specia aia de peșteră … dacă ar avea suficientă maioneză … ar intra în hibernare 🤭
Eu cred ca am nimerit un Survivor d-ala mai de neam prost ca la mine probele intr-o saptamana sunt cam asa, intr-o ordine aleatorie:
-dus/luat copilul de la scoala, in unele zile cu ceva program „artistic” pe acolo
– mers cu el terapeut nr 1
– mers cu el terapeut nr 2
– mers si la clinica
– mers si la consilierul scolii
– mers si la cabinetul logopedie
– gatit
– preparat pranz, gustari copil – noroc ca pentru asta trebuie doar maini ca urechile si gura sunt in timpul ala in sedinte cu echipa, directori si tot asa.
– facut slalomul zilnic intre zoomuri, mailuri, iesit cu copilul in parc cu mingea si bicicleta( Duamne ce ficati au copii astia, nu-mi scade pulsul sub 150 :))) ), activitati: fie desen, minge, masinute, citit etc prin casa
– cumparaturile si eterna intrebare ce sa mai fac de mancare
– managementul sistemului de caca al pisicii
-etc
Si toate astea cu zenul si rabdarea unui Dalai Lama, ca sa fie Zizin in familie.
M-am uitat si eu la un episod Survivor dar vazand eu celea mi s-a facut pofta de o vacanta relaxanta si nu m-am mai uitat.
Comentariu beton!46
Am uitat sa mentionez ca seara tarziu, ma pot relaxa si eu in sfarsit, raspunzand la mailurile si escalarile de peste zi de care nu am avut timp.
Daaa, relaxarea aia de seară, când mai trimiți un mail, mai notezi una-alta în agendă pentru mâine… O ador și eu 🤦♀️
Iulia, mersi de o mie de ori. 🙂
Fiara noastra are deja douazeci de ani, dar mi-ai adus aminte de vremea cand faceam sandwichuri cu mutrite, poate, poate…
Iar cand sunt in tara pe la cumnat&co, ma desfat in pozitia de unchi in timp ce ei sunt in pragul crizei de nervi cu doua exemplare plus pisica.
Comentariu beton!18
🥰
I feel you, sister. 🙋♀️ Am râs cu poftă. 2 minute. Apoi m-am întors la ai mei, cea mare de 2 ani și jumătate și la frate’su de 4 luni. Între 5 feluri de mâncare pe zi pt șefa, pauze de alăptat, strâns: jucării, culori, autocolante și cărticele de peste tot, băgat la spălat, schimbat scutece, lupte la somnul de prânz, abia reușesc sa îmi beau cafeaua pe la ora 16, când dorm împreună timp de….30 de minute. 😅 Nu vreau să mă gândesc cum vor evolua lucrurile când va crește și piciul și voi avea 2 toddleri în casă. 🙈🙈🙈
Altfel, e chiar frumos cu copii, dacă reușești să rămâi cu creierii întregi.😅 🥰
Comentariu beton!26
Ești eroul meu și doresc să îți ridic o statuie. Unde o expediez? 🤗
Comentariu beton!16
Superb . Cate amintiri . Chiar parca tastele simt nevoia .
Acum un sfert de secol, printre luptele deseori încheiate dezastruos pentru părinți, cum ar veni intre mine și prima doamnă Varga pe de o parte, și primul născut(a), fata cea mare pe de cealaltă parte, era și războiul de o sută de ani ( că atât ni se păreau clipele) de hrănire.
Mânca foarte prost, puțin, parca fara nici o tragere de inimă .
La mare fiind o dată seara, pe stabilopozii din ceva stațiune aflați la multlaudatii aerosoli care se spunea că au veleități complexe curative, cică nu mai răcesc mult timp copii, îmi venise randul la corvoadă.
Doamna tăia călăreți, niste mici bucatele de pita cu unt și pastramă ori ce fras mai era pe atunci, eu având misiunea drăcească de a găsi o modalitate de a le baga pe gat in termeni populari, fetiței.
Știți cum e tactica aia in care vrei sa zvârli un bulgăre de pământ în câinele care îți scurma straturile cu răsaduri fara însă ca ăla sa vadă, ce ai in mana dreapta?
Ei, cam așa mergea treaba .
Cu mana dibaci înarmată cu un călăreț, inventam povesti nescrise, o făceam curioasa, nu era atentă ce i se întâmpla, și zbang înghițea bucata de mâncare .
Născocisem o poveste cu pescarul Jack, englez, galez, scoțian sau irlandez, asta nu mai țin minte, care pătea pe mare tot felul de parascovenii .
Cănd tăceam și uitam că numai împreună merg treburile astea, fata clătina scurt capul stânga dreapta, refuza îmbucătura și mormăia scurt:
– Nu pap, spune cu Jack 😛.
Greșeală de manual, clar .Din partea mea adică .
După ani, adică într-o seară săptămâna aceasta, vorbim la telefon .
E mare acum, aproape 30 de ani, și foarte departe, in Micul Paris .
Are propriul cabinet, mă rog, a ajuns bine chiar daca eu o vad inca un copil și e pe propria munca acolo .
Și, din vorba in vorba, mă întreabă la un moment dat de actuala doamna Varga
Am spus că între toți membrii ambelor familii e o relație civilizată și destul de apropiată.
Ii spun, și la un moment dat ii relatez că Fecioara, știți cine, că va spusai, e la dietă, și nu prea mănâncă .
Iar replica a fost dezastruoasă 😁.
– A, nașpa .I-ai spus cu Jack??
God! Definitiv, fata lui tata!
Comentariu beton!54
Uite de asta nu mă plâng, fi-miu ar mânca și pietre. De fapt, a și mâncat, dacă nu mă înșel. Sau cel puțin a lins de câteva ori… 🤷♀️
Comentariu beton!19
Ieri când eram la muncă mă sună copilul: mama, du-te la bancomat și scoate niște bani (n-am niciodată bani în portofel), că vin la tine să-i iau. Dorm la T în seara asta. T e prietenul lui de vreo 12 ani de zile. A venit și până am ieșit eu din birou, l-a întreținut la discuții o colegă care are un băiețel de 2 ani. Pleacă copilul și colegă-mea: Doamne, Elena, când oi ajunge și eu să-l văd p-al meu așa mare.
Eiii, când?! Te învârti de două ori prin viață, îți mor cei doi neuroni sufocați în părul tapat și gata. Asta dacă nu mor înecați în sângele care-ti da pe nas pe nervi și uite așa a ajuns la 14 ani. Moment în care o să zici: măi, am scăpat de griji acum, e mare. Doar că ti-o dă p-aia: auzi, mama, tu cu tata o sa plecați vreodată de acasă într-un weekend ca să rămân și eu singur acasă și să fac petrecere cu prietenii?
Comentariu beton!48
Mai zi-mi, mai zi-mi! Deci există speranță, da? 😳
Și? Ce i-ai răspuns la întrebare? Ceva gen Elena P : Da, da’ stai să ne mutăm în buncăr 🤭
Da, Iulia, speranta moare ultima…acum sunt probleme care te aduc in pragul crizei de nervi, bucura-te de ele, vor urma cele care pot provoca lejer un AVC sau infarct, apoi cele care iti vor goli contul…si din cate am auzit, ca nu suntem inca acolo, cand ai zis gata, e mare, e pe picoarele lui, la casa lui, i-ti paseaza nepotii. 🙂
Comentariu beton!13
@Nemo noi să fim sănătoși, că belelele vin ele 🤣
Există speranță după ce termină feciorii facultățile și până atunci le plătești și permisele de conducere. Măcar mai fac ei câte ceva să împuște euroiul pentru distracții. Până atunci ai ambasade cu viză la ușa camerelor lor.
Cu nepoții, nu știu … am observat că în general tineretul nemțesc își cam ține viitorul în propria bătătură fiindcă bunicii sunt mai mereu în vileagitură cu autocarele sau caravanele. Zic că am perspective faine în viitor.
O, daaaaaaa. Petrecere cu prietenii, singuri, in casa, sigur ca da, doar e ziua copilului. O data in viata face 17 ani. Pleci la sor’ta si a doua zi cand revii, intri in casa pas-pas, gasesti vreo 2 lesinati la fi’tu in camera, dormind pe jumate in pat, jumate atarnand pe jos, vreo 3 la tine in dormitor, in patul tau, ala in care i-ai spus ca n-are voie sa cazeze pe nimeni, mai mult, se discutase ca nu intra nimeni in dormitorul tau, n-au ce cauta pe acolo, inca vreo 3 prin sufragerie, tot asa, in echilibristica intre canapea si parchet. Gasesti un pachet gol, de leucoplasturi (care era plin cand ai plecat de acasa, nedesfacut) pe masa din bucatarie printre diverse ambalaje de chipsuri, farfurii, sticle de Ice Tea si unele sticle de bere, care goale, care pe jumate pline… Te infiori, te gandesti ce naiba or fi facut cu leucoplasturile alea, te uiti prin zona sa vezi daca zaresti sange pe pereti, pe gresie, pe faianta, sau poate zaresti bucati de falange, falange intregi sau cine mai stie ce, la naiba, nu vezi nimic de genul asta, te duci si ii mai numeri o data pe toti aia care’s lesinati pe la tine prin casa si constati ca lipseste totusi unu’, ieri seara cand ai plecat erau cu unu’ in plus. Parca erau cu unu’ in plus?! Te ia cu racori, te gandesti ce s-o fi intamplat? O fi fost ala unicu’ muschetar care s-a carat acasa dupa dezmat, pardon, sarbatorire?! Sau o fi ajuns la spital impachetat in leucoplast? Mai faci o tura prin casa, intri putin intr-una din cele 2 bai, aia cu cada, de la dormitorul tau, dai acolo peste muschetar, aproape sforaind de-a dreptul, in cada. Pfiu! Te mai linistesti putin. Totusi, mai arunci un ochi in sufragerie, parca sunt lucruri aruncate pe jos, pe parchet, inclusiv bilutele de la nu’s ce tip de pistol de jucarie (da, pe la 15 ani s-au inlocuit Lego-urile cu niste pistoale cu bilute care te dor tot ca dracu cand calci pe ele sau le gasesti mai ales la tine in incaltari dar si prin sifonier, prin sertarele comodei, sunt evident, bilute care leviteaza singure si au viata proprie), in orice caz, in linistea aia in care toti „ingerasii” dorm, parca ti se pare ca te pandeste ceva de pe-acolo… in fine, pleci inapoi la sor’ta si ii scrii lu’ fi’tu sa nu indrazneasca sa nu curete tot ce e de curatat cand se trezeste si apoi sa-ti dea de stire ca sa te intorci si tu, la tine acasa. Cand in sfarsit, revii in casa ta, constati ca in sufragerie, geamul de la masa de cafea e crapat, parchetul e zgariat in cateva locuri si afli cum s-a jucat lapte gros sau leapsa sau ambele la tine in casa si : „mama, s-a impiedicat Xulescu de cutarica si a cazut peste masa si a cazut geamu’ si s-a zgariat parchetu’ si ne-am taiat la mana cand l-am cules de pe jos si am mai cules bucatile de pe jos, ne-am oblojit cu leucoplast d’ala pe care l-am gasit in sertar, da ne-ar mai fi trebuit, da nu-i asa ca nu te superi foarte rau pe mine si pe prietenii mei?!” Iar tu rasufli usurata ca sunt toti in viata si s-au repatriat toti familiilor din dotare pe de-o parte iar pe de alta parte te pandeste vina de a fi fost de acord cu petrecerea cu prietenii, singuri, la tine in casa. In rest, noi sa fim sanatosi, e adevarata vorba aia: copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari. Eu mai am putin si ma cunosc cu tot corpul profesoral de la fi’miu de la liceu. El e un fel de avocat al dreptatii, al tuturor celor din clasa, eventual si din alte clase, probabil si din alte scoli daca l-ar lasa aia de la poarta sa intre in alte licee/scoli, nu poate sa taca atunci cand e careva nedreptatit (in opinia lui, mai ales). Valabila chestia cu potentiala nedreptate pentru oricine altcineva decat el, dar chiar si pentru el, pentru ca nu-i asa: „ce era sa fac mama, sa tac din gura?! Daca nu era corect?!” etc…
Ahahaha ce m-am distrat. Unele pasaje suna foarte cunoscut, dar cel mai rău nu e sa calci pe lego transparent ascuns în covor cum am și pățit, ci pe o moneda de 10 bani ce sta vertical. În covor. După 6 ani de exercițiu nu îmi dau seama cum fac dar cred ca umblu pe vârfuri și detecteze cu talpa dacă e cazul sa pun călcâiul jos sau sa pășesc iar :). După subiectele copilului, bag seama ca are peste 3 ani ca e prea profund 🙂
Când ai scris de -18 puteam sa jur ca stai în Brașov, ca a venit cumnatu în weekend la Bucale unde era soare și +9 și i se părea ca a ajuns în rai, cu copilu de un an prin parc și ca la ei au fost -18.
Frumos articol, ma gândeam dacă chiar ai văzut bicicliști la frigul ala…
La București nu am văzut parbriz înghețat iarna asta decât de 2 ori. Cred ca dorm io pana iese soarele :))
Comentariu beton!18
De aia cu moneda n-am avut parte (dar nu e timpul pierdut 😂). Și da, dezvolți niște skilluri de ninja, așea…
3 ani jumate are fi-miu, dar idei cât cuprinde 🙄
Chiar dacă stă la Brașov … e ceva unguroaică … parcă … deci Joseni, Miercurea Ciuc …😉 că tot ai zis cu parbrizele înghețate … îmi aduc aminte cu plăcere de o delegație la M Ciuc în care am fost nevoit să răzui gheața de pe parbriz cu CD-ul că n-aveam racletă 🤭
@HM, cu ce CD? Nu mai da informații incomplete!
@HM io folosesc cu încredere cardul de Mega pentru parbriz, funcționează brici 😂
Io pe vremuri foloseam buletinul pe post de racleta, ca era mai mare decât badgeul de corporatist, dar se duseseră vreo 2mm din el și îmi era sa nu ma aresteze la granița ca am acte modificate :))
Asa ca am schimbat buletinul cu unul nou 🙂
Iulia, abia când te lași pe călcâi cu 100 kg și sub călcâi e o moneda în dunga, realizezi ce vocabular limitat poți sa ai 🙂
Comentariu beton!19
@Cucurigu 🤣🤣🤣🤣 Am râs cu muci. Știu cum e aia, de nici cuvinte nu mai ai, numa onomatopee
Și da, p-aici sunt bicicliști permanent, că stăm la țară și bicicleta e încă mijloc frecvent de transport.
@Eleno, bine spus. La noi problemele au apărut cu adevărat la liceu, prin clasa a X-a, cu prieteni “deosebiți”, cu absențe grupa mare, cu dureri de cap pt noi.
Si au continuat cu Bac, medie pt facultate, sesiuni, intrerupt facultatea și venit aici, căsătorie, pierdut viză, aplicat/plătit după aceea pt vreo șapte vize, rezidență…și după circa 15 ani, in sfârșit este “la casa lui”, avem un nepoțel superb, și ne-am mai liniștit (vorba vine).
Comentariu beton!24
Mi-ai adus aminte de timpuri de demult.Am unul singur,e mareee(1,93 si 28 de ani).A fost un copil foarte întelegător si foarte vesel.Primul an a fost mai greu,când am stat cu el numai în brațe.Apoi,am început serviciul și l-am plasat la mama.Stătea foarte aproape de noi,îl vedeam în fiecare zi și în weekend îl luam acasă.Asta pâna la 3 ani,când a început grădinița.Dimineța se trezea foare ușor,îi spunem că toată lumea merge la servici și grădi este serviciul lui.Am avut noroc.Super grădiniță.3 mese pe zi,săli mari,grupe mici de copii,educatoare și personal de excepție. Era gradinita CFR,cu relații am ajuns acolo.Nu mai este,s-a desființat,acum e o clinică privată. Era foarte ordonat și conștiincios de mic.Nu știu cu cine seamănă.De doi ani s-a mutat cu prietena lui,și casa e goală,numai noi doi,3 pisici și un câine.Mi-e așa de dor de timpurile când era mic,era plină casa de râsul lui.Tânjim….
Comentariu beton!26
🥰
Știu că nu credeți ceea ce am scris,dar a fost excepția care confirmă regula.A mâncat tot ce îi puneam în farfurie,cu mașinutele se juca și le punea înapoi în cutie(să nu se consume bateria)a învătat foarte bine,a terminat liceul(unul de elită)cu note foarte mari.Media gen din clasaXII cu 10 pe linie,facutate,master și acum firma lui.Ce-i drept,l-am susținut tot timpul (meditații,câte 3-4 pe săptămâna,antrenamente,dus,adus,mult timp petrecut împreună).Tot timpul am încercat să-i fim și prieteni și părinți.De asta cred că ne spune mama,tata,dar și pe nume.Totusi,recunosc a avut un defect.Nu adormit singur decât de prin clasa a VIIIa.
Comentariu beton!16
Ba eu cred, de ce să nu cred? El probabil a devenit unul din adulții ăia pe care îi invidiez eu, ordonat din fire, fără putoare interioară 😁
Asta îmi doresc și eu, să îi fim părinți când trebuie și prieteni când trebuie.
Ps: și eu le spun alor mei pe nume 😊
Și eu îi spuneam pe nume tatălui meu.Era foarte fericit când făceam asta.Mama,e mama.Are 89 de ani,e ok,foarte lucidă.O ador,mi-a fost și este prietena cea mai bună.De la ei am învătat că a fi prietenul copilului tău e cea mai bună cale în educație.
Mi-ai înveselit dimineața 😁
Eu nu am copii (încă), dar probabil părinții mei + bunica maternă ar fi putut scrie ceva asemănător (în mare parte), mai ales că m-am născut şi crescut în acest regat al gheții (BV).
Cea mai mare problemă a fost administrarea mâncării-tortură (aka spanac). Îmi îndesam conştiincios spanacul în obrăjori astfel încât să nu existe niciun contact cu ciocolata în traiectul ei descendent.
Apoi supa, care se executa în felul următor: o lingură lu’ mama, o lingură lu’ tata, una lu’ bunica, pisica, mătuşa, verişorii, toate neamurile, toți vecinii din bloc, etc etc, pân’ se găta farfuria.
Iarna: iiii, ce frumos, zăpadăă! Îmbrăcat cu nshpe straturi să nu răcească odorul, pe deasupra salopeta roz primită de la mătuşa din străinătate, hai să ne dăm cu sania..happy happy joy joy, cine dă cu nasul în prima baltă? Îngeraşu’ de copchil. Dramă şi tragedie în şapte acte.
Văzut la mult-hulitul televizor (alb negru obvs) ceva desene cu copii care întorceau masa şi făceau „barcă”. Ce face mămuca scumpă şi dragă? Coboară la mintea copchilului şi-i face hatârul. Evident că doar atunci putea veni cineva în vizită, care în mod evident trage concluzia că suntem amândouă duse cu pluta.
And last but not least, odrasla iubitoare mai dorea din când în când să contribuie constructiv la activitățile familiei: ca atare participa activ la spălatul maşinii, ştergând cu sârguință plăcuțele de înmatriculare cu cosițele din dotare. Discutând zilele astea cu taică-meu care se lamenta că trebuie să spele maşina şi acolo unde merge el de obicei e cam aglomerat, iar la self-wash nu ştie cât de bine s-ar descurca, i-am sugerat să-l ajut ca în copilărie, mai ales că mi-a crescut coama de astă-vară 😁
În concluzie, probabil că ai mei s-au simțit ca la Survivor, dar mi-au asigurat o copilărie frumoasă, de care îmi amintesc mereu cu drag.
Şi sunt convinsă că şi copiii celor care comentează vor avea amintiri la fel de faine, aşa jos pălăria pt toți părinții de aici 👏
Comentariu beton!16
Hahaha, dap, și exemplarul din dotare ajută cu spor, mai ales la spălatul mașinii. Mai prin vară a încercat să o frece cu o greblă și o lopățică din plastic, „să o curăț bine-bine!” Noroc că l-am prins la timp 🤣
Comentariu beton!13
Nu doar că eu cred, dar am și trecut prin asta .
Pentru că undeva departe și probabil sus de tot exista ceva care a văzut și cel mai important, a și notat .
Daca urmam cursul ajungem la episodul numero due como dice venețianul din Verești .
Al doilea născut, băiatul cel mic ( să îl denumim așa dacă e toată lumea ok cu asta) deși e probabil egal la masa cu Fram ursul polar, a fost totalmente diametral opus fata de sora sa .
Și pentru că suntem între prieteni avem și în cazul acesta niste chestiuni.
Deci, să retrăim . Pleca doamna la muncă schimbul doi .
In sistem schimbul doi înseamnă de la 19 la 7 .( Chirurgie).
Adică a doua zi . De serviciu pe unitate, subsemnatul .
Cum este o diferență de vârstă mare între ei, cu fata nu aveam treabă .
Se spala, mânca ( puțin, da? ) Și se culca in camera ei .
Aferim Doamne
Însă la băieți distracția abia se lăsa .Puțin tv pe Fox Kiss, cevașilea ușor de mâncare, doua trei povesti, și pac, închideam mustăria cu un click la veioza cu Tom și Jerry de pe noptieră .
Și începea o fosăială și o sopteala pe întuneric, respirație tot mai rară, și adormeam amândoi desigur după ce îmi baga strategic de câteva ori deștele in ochi că sa știe că dorm, ca un fel de ultim control.
Bre, și pe când ziceam eu că am mai bifat o noapte și mă medaliam olimpic pentru buna alcătuire a universului, aud un duios și inconfundabil :
– Tata ?
– Ha!
– Păpam.
– Neee . Ne ” cucam ” 😄
– Ntz .Papam !
De aia zic eu, cineva acolo sus notase cu Jack și chinurile mesei pe stabilopozi cu sora-sa, și acum își cerea umil iertare
Comentariu beton!19
Daaaaaa! Unu la mână, când vine ora de culcare, fix atunci îi mai trebe apă, pipi, are o întrebare (sau 2 sau 9…), îl deranjează o etichetă… 🤷♀️ Citisem undeva că nimeni pe lumea asta nu are mai multă treabă decât un toddler la ora de culcare. So true!
Azi-noapte, pe la 11… „Maaaaaamiiiiiii! Mamiiiiiii, vinoooooooo!” Mă prezint, desigur, cu promptitudine la apel. „Vreau supăăăăă!” 🙄
Comentariu beton!19
Aaaa, metoda de adormit la prânz, Rocking all over the world, cu Status Quo, patent personal .
Luat în brațe, pornit muzica și în câteva minute lăsa capul pe umărul meu .
Soacra mea Dumnezeu sa o ierte își făcea cruce, ea când era de serviciu îi legăna cu perna pe picioare 😃
La noi cât era mai mic au funcționat In the army now (e ceva cu oamenii ăștia, bag de seamă 😁), Leonard Cohen și Bobby Marley.
Undeva toți facem ceva greșit . Pentru că toți avem cate un dislike roșu .
Dar ce, Doamne, ce anume facem noi cu toții rău ?
Chiar la fiecare coment ? Când aprobă domnu Mihai comentu promit că imi dau singur să știm o treabă
Iote io chiar mă minunam mai devreme că erau unele comentarii fără mânuță roșie, cred că heităru de servici nu prea e vigilent azi 😂
Ehe, ceva lupte de adormit copil le-a dus și tata, cu nepoată-sa. Tot pe la 3 ani, la bunici fiind, îmi zicea mama că fie-mea nu acceptă dom’le să fie adormită la prânz decât de bunic-su. După masă, trebuia să vină omul de la serviciu să ia fata, să o pună în mașină în scăunel și vrum vrum pe coclauri ca să adoarmă. După aia revenea acasă și o punea în pătuț și-și putea continua treburile. Mă cruceam când auzeam asta, că eu o luam frumos și o așezam în pătuț, o pupam pe frunte, îi fredonam ceva plictisitor (melc, melc codobelc funcționează de minune la adormirea copiilor mici și în zilele noastre) și aia era. La grădiniță la fel, era printre copiii care adormeau aproapte instantaneu la somnul de prânz. Bine, aveam o teorie legat de ce se întâmpla la ai mei și de ce se schimba fie-mea parcă la 180 de grade uneori, încercasem să-i spun tatei că e vizibil și pentru un orb că are o slăbiciune exagerată pentru această nepoată și că asta nu-i prea ok, dar nu m-a ascultat. Iar ea parcă nu pierdea nicio ocazie să-i testeze limitele slăbiciunii. Ne amintim și acum de seara în care i-a trăznit copilei prin cap că nu mai vrea să doarmă nici noaptea sus, în dormitor, în pătuțul ei, ci jos, în salon, pe covor. Au încercat oamenii în fel și chip să-i schimbe planul, dar fără succes, așa că mama a cedat și i-a așezat peste covor vreo două plăpumi, pături, perne. De-aici până la a i se alătura și bunicul pe jos n-a mai fost decât un degețel arătător ridicat și un imperativ „Zios bunicu’, nu sus bunicu’!” distanță. Râd și eu la poveștile astea, râdeam și atunci, dar în același timp îi ziceam că mare noroc are că nu a vrut să doarmă sub vreun brad din curte, în cotețul găinilor sau chiar în cușca cățelului. El afirma hotărât că nu ar fi fost nicio problemă, că-i crescut la țară, plus că a fost și ghid montan, a mai dormit în condiții vitrege cum ar veni. Bine, când era el băiet și dormea voios direct pe iarbă sub cerul înstelat sau mai știu eu cum parcă nu se trezea cu dureri crâncene de șale, dar na, detalii, detalii. :-))
Comentariu beton!24
Sunt eu nebună, sau ai noștri, din momentul în care devin bunici, o iau un pic razna? 🤣
Și ai mei, dacă zice fi-miu „săriți”, întreabă prompt „cât de sus?”. Serios, sunt în stare să se pună la mintea lui la cele mai mari trăsnăi. Așa le mai zic și eu uneori: bine că nu vrea naibii să vadă dacă puteți sări într-un picior ținând în mână păhărele de cristal alea bunele și cântând la trombon cu cealaltă 😂
Comentariu beton!13
Tata are teoria că „părinții tre’ să fie mai stricți, la bunici tre’ să existe cât mai multă libertate.” Și chestia asta cumva justifica felul în care am fost noi crescuți (mai am un frate), precum și niște schimbări vizibile la primii trei nepoți (2 de la frate și unul de la mine). Într-adevăr, acasă era ceva mai multă strictețe, la bunici mai multă libertate. Dar la asta mică libertatea se transforma in haos de-a dreptul! :))) Oricum, să luăm aminte. Maine poimâine am putea s-o luăm și noi razna….ăăă să ajungem bunici vreau să zic. 😀
Comentariu beton!14
Așa zic și ai mei. Ba mai mult, maică-mea mi-a mărturisit cu candoare că dacă făceam eu ce face dihanie ăsta micu, sigur îmi scăpa vreuna la derier (nu, nu m-a „atins” niciodată, dar mi-a ars odată una cu cartea de gramatică în cap 🤣).
S-ajungem nou acolo și om vedea..
😁
Imagine dragon mergea bine până acu 2 ani, acu vrea să audă numai „pana la sânge „… Mai și fredonează
@Cucurigu, și copiii mei ascultă Imagine Dragons (ne place și nouă, adulților) și Carla’s Dreams. Printre altele. 🙂 Favorită de la Carla e melodia Antiexemplu, și-au făcut și un număr de dans pe ea.
Ale mele sunt mici, le plăceau astea de la 3 ani
Io chiar nu ştiu cum de te mai suportă soţul din dotare pentru că pari foarte agitată. Cred că este de la prea multă cafea 🙂
PS, cică se spune că pe la copilul nr. 3 cam începe să ţi se rupă de ce fac.
Cand vezi primul copil ca mananca pamant din glastra de la flori, intri in panica, suni la 112, chemi ambulanta, la spital tip la medici sa-i faca spalaturi gastrice si tratamente cu antibiotice, antiparazitare, antitot. La al doilea il iei de ciuf, il duci in baie si il speli pe gura si maini. La al treilea il intrebi doar „Mai vrei si cina sau te-ai saturat?”
Comentariu beton!26
@Shoric și eu mă întreb uneori 🤷♀️ Prea multă cafea nu apuc, trag de aceeași cană de dimineață până spre prânz, când deja e așa sleită că oricum nu-mi mai trebe.
Soțul are o teorie, că oamenii mici de statură sunt așa agitați că-s mici, și trebe cumva să se facă băgați în seamă 😂 O fi vreun sâmbure de adevăr p-acolo…
@Nemo am niște prieteni care ziceau așa: la primul, eram în stare să dezinfectam și aerul din jurul lui, la al doilea, spălam jucăria căzută pe jos sub un pic de apă și gata, la al treilea îi cade suzeta din gură și i-o aduce câinele…
Eu am reușit cumva să nu mă stresez prea tare, aia e, atâta timp cât nu-și pune viața în pericol, las’ să-și facă anticorpi și să experimenteze 🧐
Comentariu beton!19
Și acum imaginează-ți că faci toate astea ca single parent. Fără câini și pisică, e drept, dar și fără mașină :))))))))
Nu mai am parte de așa adrenalină, ai mei au mai crescut (8 respectiv 6 ani), slavă Bărbosului 😁, dar îmi aduc aminte cum picam lată în frageda lor pruncie. Seara ajungeam să vorbesc incoerent, când îi lăsam cu soțul să fac un duș mi se părea că plânge unul dintre ei sau amândoi încontinuu… Iar la noi nu a intrat niciun bunic în schemă să ajute (cum am mai văzut prin comentarii) nici cu un „stau eu cu ei cât mergi la cumpărături sau cât îți aerisești creierul”! Așa că eu mi-am pus în gând să fiu o bunică bună când va fi să fie. 🙂
Superbe scrierile doamna Iulia😂 abia astept episodul urmator