Articol scris de Iulia.

Bună ziua, oameni frumoși! V-am pierdut pe jumate dintre voi cu formula asta de adresare, așa-i? 😀

Revenind acum la cei care au mai rămas pe aci, ce mai faceți, cum mai sunteți, toate bune? Urmează un articol scris la inițiativa soțului din dotare. Care a concluzionat că ăia cu tot cu Survivor-ul lor sunt pistol cu flegme față de viața noastră reală, de zi cu zi.

Păi ăia se vaietă că n-au dormit toată noaptea, că vai, a plouat oleacă… Păi la noi au fost – 18 grade azi-noapte și fix azi-noapte centrala noastră a decis să o ia razna (mă rog, nu centrala, neapărat, cât termostatul) și să nu pornească. Toată noaptea. Când m-am trezit, erau 16 grade în dormitor. Mă întrebam dimineață de unde am culoarea aia veselă, spre albăstrui, așa. Ca norocu’, la copil în cameră se menținuseră 20 de grade decente.

M-am dezlipit cu un efort de voință supraomenesc de sub plapumă, am tras repede 2 perechi de pantaloni de trening peste izmenele de pijama și am purces pe lungul drum al coborârii până jos. Drumul ăsta implică un traseu complex, care necesită ceva abilități de ninja. Plec din dormitorul conjugal, în linie dreaptă, de-a lungul holului, în capătul căruia trebuie să cotesc la stânga și să o iau la vale pe scări. Fac doi pași, prima capcană – un tractoraș de plastic. Îl ocolesc din scurt, calc cu grijă pe lângă placa aia de gresie care trosnește. Mai fac un pas, aproape îmi înfig o piesă de lego în călcâi, evit în ultima clipă, mă dezechilibrez puțin, dar reușesc să evit și jucăria chițăitoare care a apărut parcă de nicăieri în calea mea.

Trec de camera copilului. Care copil în mod normal doarme lemn, poa să treacă avioane de vânătoare pe lângă el, dacă doarme, apăi doarme. Însă, înspre dimineață, cred că i se activează ceva senzori, că uneori e suficient zgomotul produs de căderea unui fulg din pernă pe saltea și pac! a făcut ochi. Și atunci s-a dus dracului băutul cafelei în liniște, că deh, când strigă șefu, te prezinți. Ce dacă șefu are 90 de cm înălțime și nu se poate șterge încă singur la fund? Șefu e șef!

Cu o îndemânare demnă de un pușcaș marin american ajung până la scări, calc cu grijă stânga-dreapta, ca să evit locurile unde e posibil să scârțâie. Ajung la baza scărilor, deschid ușa înceeeeeet, zdrang! Izbesc un cap de câine care se ițește curios de după ea. Fiți-ar neamu al dracu de ghioarlă, acu te-ai găsit să mă întâmpini?!? Mai mormăi ceva printre dinți și îmi concentrez privirea asupra singurului lucru care contează acum: Elixirul Vieții. Sau, în termeni populari, cafeaua. Mai stau o secundă pe loc, încercând să aleg cea mai bună variantă de a ajunge la Fântâna Elixirului, aka filtrul de cafea.

Ocolesc rapid alt câine care apare în drum, fandez scurt spre papucii de casă care au migrat cumva de unde îi lăsasem eu până sub unul din scaunele de la masă, aproape am ajuns, mai fac un salt scurt peste cățea și… ah! Mirosul fericirii. Dar fericirea e de scurtă durată, deoarece, așa cum intuiam, s-a trezit șefu. Urmează o negociere rapidă cu tac-su, de obicei ăla dintre noi care mai are mai puțin din țigară merge sus. Celălalt are dreptul să își termine țigara în liniște și să utilizeze resursele disponibile pentru a crea micul dejun al șefului.

Urmează proba de foc nr 1 a zilei – hrănitul, îmbrăcatul și expediatul odraslei la grădi. Proba asta e tricky tare, pentru că necesită atât abilități motrice fine, cât și cultură generală sau măcar imaginație suficientă, o să vedeți imediat de ce (asta în condițiile în care tu ai apucat să bei fix 3 guri de cafea, deci clar neuronu e încă amorțit rău). Pentru cei care nu au copii sau au copii mari și nu-și mai amintesc, îmbrăcatul unui copil de 3 ani e cam ca și cum ai încerca să pui dresuri de mătase unei caracatițe care se zbate. Iar ca să înțelegeți mai ușor partea cu hrănitul, imaginați-vă că sunteți șchiopi de un picior și încercați să fugăriți prin casă un hamster, căruia trebuie să îi băgați un termometru în fund.

În timp cel ăla o zbughește în toate direcțiile, chițăind de mama focului. În plus, să nu uităm de capcanele de mai devreme – piesele lego, mașinuțele și excavatoarele. Care sunt tot acolo, numai că acum nu te mai poți concentra să le ocolești, că fugărești dihania. Așa că, inevitabil, cel puțin una din nenorocirile alea ți se înfige în talpă, călcâi, ori îți atacă violent degetul mic de la picior. Asta dacă ești suficient de norocos încât să nu calci direct pe vreo chestie cu roți, mișcare soldată cu darea adultului cu cracii-n sus precum un cărăbuș, în râsetele încântate ale copilului. [Insert aici scurtă pauză de critică pentru cei care nu hrănesc copiii decât la masă – săr’na Mara! Știu, nu fac bine, dar na, e o concesie pentru supraviețuire, jur pe roșu că restul meselor le servim exclusiv la masă]

După cum spuneam, toată treaba are și o parte mentală, desigur, că așa e la Survivor. Așadar, în timp ce execuți cele de mai sus, te mai confrunți și cu o tiradă de întrebări, care mai de care mai crețe:

– Când ești schelet, ce se întâmplă cu mușchii de la fund?

– Dacă te întâlnești cu un dinozaur viu, ce faci?

– Eu când am căzut pe scări și am făcut buba la guriță și mi-a curs sânge, am murit?

– De ce fac eu câteodată pișu pe mine la grădi?

… și altele, din același registru.

Dar cumva, trece și asta. Am reușit. L-am îndopat cu ceva comestibil, l-am îmbrăcat, l-am urcat în mașină la tac-su, era să îmi rup gâtul intrând în casă, că am alunecat pe terasă, dar am reușit. E liniște în casă. Cafeaua mea e de mult rece, dar măcar pot să o beau în liniște. Care liniște durează fix vreo 5 secunde, până când unul din câini scapă un pârț zgomotos. Nu mă stresez prea tare, astea cu zgomot nu-s periculoase. Alea silențioase sunt mortale.

Deschid totuși preventiv 2 geamuri, să se facă un pic de curent. Evaluez din ochi situația. Pe jos, bălți de zăpadă topită de la câinii care au fost afară să mănânce, iar acum își fac siesta. În chiuvetă, vase; de unde dracu, că în afară de câini și copil nimeni n-a mâncat nimic; cred că suntem bântuiți. Nici nu m-ar deranja prea tare, dacă ale dracu fantome măcar și-ar spăla vasele. Sau rufele, că nici cu alea nu înțeleg – parcă fac pui, pe bune. Telefonul a început să vibreze pe undeva, omen prevestitor de mailuri și mesaje și oameni care vor ceva de la mine. Păi nu mai bine mă duceam io la Survivor? Măcar acolo ai liniște, nu te sună nimeni.

Timpul curge însă în defavoarea concurentului mandea la Survivorul ăsta local, așa că nici n-apuc bine să mă dumiresc ce am făcut și ce mai am de făcut, că gongul bate neîndurător – trebuie mers la grădi după șefu. Altă provocare. Mă înfofolesc cu 7 straturi de boarfe (Oare v-am zis că nu mai suport frigul și iarna? E, dacă nu v-am zis, vă spun acum. Ironic, nu? Eu locuind la Brașov…), ies să dau zăpada de pe mașină. Aproape îmi rup gâtul și picioarele împiedicându-mă de mâța care bântuie nemulțumită că am obligat-o să iasă un pic afară, așa că probabil a decis să încerce să mă schilodească un pic. Nu să mă omoare de tot, că dup-aia cine îi mai asigură miau-mixul? Dar un picior rupt, așa, parcă ar merge, să mă învăț minte să o mai scot afară în condiții d-astea vitrege!

În fine, deszăpezesc mașina, dau să deschid poarta. Apăs pe buton. Ciuciu, nu se întâmplă nimic. Mă uit cu speranță la beculețul ăla care ar trebui să clipocească voios, semn că se activează mecanismul… nimic. Sărăcia rămâne stinsă. Mai apăs de câteva ori frenetic pe buton, nimic. Îmi trec prin minte foarte multe cuvinte care ar putea fi catalogate cu ușurință drept „birjărisme”, mă duc să caut cheița cu care se deschide poarta manual.

O găsesc, îmi dau jos mănușile, îndes cheița în găurica aia imposibil de mică și îngrozitor de plină de zăpadă de pe brațul de acționare al porții și, victorie! Reușesc să mișc una din porți. Mă opintesc, târ de poartă, au început să apară și sudorii, că deh, 7 straturi de boarfe… gata. O latură e deschisă. Reiau operațiunea cu a doua. Deja sunt lac de transpirație și leșinată de oboseală. Blestem în gând frigul și zăpada și pe mine, că nu m-am mutat dracului în Tenerife. Și pentru că sunt îngrozitor de tâmpită și trag de poartă cu mâna fără mănușă, însă udă de la zăpadă, mai că îmi las un pic de piele din palmă pe muchia din fier a porții. Mă mai înjur o tură copios în gând, dar înving. Poarta e deschisă.

Bine, între timp a continuat să ningă, așa că mașina e iar plină de zăpadă. `gami-aș picioarele în ea de treabă! Dau iar zăpada, mă urc în mașină, o scot din curte și realitatea crudă mă lovește fix în moalele capului – păi stai, tuto, că ai deschis tu poarta, da acu tre să o mai și închizi la loc. Să-mi trag una! Îmi fac curaj, reiau operațiunile în ordine inversă (de data asta cu mănuși în mâini, măcar atâta m-a dus capu). Închid poarta, dau să plec. Îmi dau seama că mi-am uitat actele. Sudui, intru în casă, caut de bezmetică portofelul, care săracul e cuminte, la locul lui, dar când ai mintea încețoșată după atâta efort, nu mai gândești limpede.

Într-un final, mă pun în mișcare. În cei 6 km pe care îi am de parcurs de acasă până la grădi, mai am parte de un pic de adrenalină – ba un tractor care iese de pe câmp direct pe șosea, ba un biciclist care decide brusc să schimbe direcția, ba câte un nene cu un dezechilibru chimic grav, cauzat probabil de ceva tip pufoaică. Și nu d-aia de îmbrăcat… Ba uneori am parte chiar și de câte o vulpe care traversează în fugă strada, ori de câte o turmă de căprioare. Nu v-am zis io că ăia cu Survivorul lor sunt minciună?

Recuperez odrasla de la grădi, iar restul zilei se desfășoară fără prea mari evenimente – bine, asta dacă nu punem la socoteală luptele crâncene, însoțite de negocieri feroce, pentru adormitul copilului la prânz, faptul că unul dintre câini a vomitat în sufragerie și faptul că am uitat să cumpăr pâine. Aia e, o să mâncăm paste. Sau mămăligă. Sau apă, paie și bătaie.

Cumva, ajung și la finalul zilei. Într-un târziu, pot leșina pe canapea. Timp de vreo 14 secunde. Că apoi piuie uscătorul că și-a terminat treaba. Îmi salt cu pas de ghepard ghebos fizicul, rezolv și rufele, dau să mă târâi înapoi spre canapea, alunec pe balta de apă lăsată de câini după ce și-au ostoit sețile. După o alunecare spectaculoasă, mă opresc cu capul în cuier, noroc cu pufoaica lu’ bărbat-meu, că îmi atenuează aterizarea. Înjur printre dinți. Na, ți-au trebuit câini, tâmpito! Nu puteai să vrei și tu un caras auriu?!?

Ajung la canapea. În timp ce fundul meu parcurge distanța dinspre poziția verticală înspre poziția de ședere, aud pisica. Urlă de foame. Lasă, că o să mă tot odihnesc când oi muri. Rezolv și pisica. Obiectiv – canapeaua. Aproape zburd până la ea. Deja vizualizez cum o să mi se relaxeze dosul și mintea. Îl ocolesc pe bărbatu-meu, care se îndreaptă spre mine, bălmăjind ceva, dar nu aud și nu văd nimic, privirea mea e fixată pe destinație: canapeaua! Dar soarta e din nou crudă cu mine. Bărbatu-meu mă plachează, mă apucă de umeri și mă rotește în direcția opusă: „Vezi că ai uitat să îți aduci cheile din mașină și mâine o să înjuri iar că nu poți deschide poarta!”

Cu un ultim efort de voință parcurg distanța din casă până la mașină, iau cheile, adun niște zăpadă în papucii de casă că nah, nu era să mă încalț în bocanci pentru atâta lucru, mă înjur în gând, intru înapoi în casă, pun cheile la loc și mă opresc o clipă în capătul holului. O văd, e acolo, mă așteaptă. Canapeaua. Pe măsuța din fața ei, o bere. Băi, ce bărbat de treabă am! Inspir adânc, expir, pornesc cu pas hotărât spre destinație. Nimic nu mă mai abate din drum. De data asta, ajung. Pic lată. Un cor de serafimi răsună în capul meu… ah, relaxare, în sfârșit! Dau să pun mâna pe bere și aud:

– Alo, vezi că aia e berea mea. Pe a ta n-am scos-o din frigider, că nu știam cât mai ai de gând să te foiești prin casă, și am zis să nu se încălzească.