Gourmet

Cu ceva vreme in urma, inainte de „criza”, in firma noastra exista un obicei. Bun, zic eu. O data la doua-trei saptamani, Vinerea dupa program, se iesea la masa. In grup. Sa mai socializam, sa mai ne cunoastem, ca sa zic asa. Mai bei o bere, mai mananci o aluna, parca se leaga altfel discutiile. Uneori ne strangeam multi, alteori cativa, dar era o treaba buna. Oamenii se apropie cand interactioneaza si in afara mediului de la munca. Mai afli cate ceva despre ei, le mai spui despre tine. Se incheaga o echipa. Pai credeti ca antrenorii de la fotbal degeaba insista pe iesirile in grup? Nici pomeneala, stiu ei ce stiu. Pai una e cand strangi unspe straini pe teren, care abia se cunosc dupa nume. Si alta cand fiecare stie despre celalalt, ce culoare de chiloti prefera (ooooops, asta a sunat a Conchita Wurst), ca ii plac semintele de floare, sau ca nevasta-sa a ars-o cu Florin Salam. Tot asa si la noi. Se aflau chestii pe care la munca nu le discuti, se mai apropiau oamenii, ca sa functioneze bine in comun.

La un moment dat, ne-a venit un coleg nou. Cu atat mai mult, la fiecare iesire, insistam sa mearga si el, ca sa se integreze mai repede. Ce-i drept nu trebuia sa-l rugam prea tare si repetat. Adica de multe ori, nici nu trebuia sa-i spunem, avea un simt de „anticipatie” extraordinar si simtea singur cand se „iese”. Il gaseam la usa, pregatit de „socializare”. Sau se ducea inainte in restaurantul respectiv, sa ocupe masa.

Tipul era ok, tinea la glume, nu aveam nimic sa-i reprosam. Totusi, dupa o vreme, am observat la el o ciudatenie. De fiecare data, dar absolut de fiecare data (si indiferent in ce loc am fi mers) comanda pe care o dadea el chelnerului era aceeasi: Valdostana. Pentru el nu mai exista alt fel de mancare si nici macar nu conta daca aia au sau nu, in menu, asa ceva. Valdostana am cerut, asta vreau sa mananc. Atat de simplu. Si daca chelnerul incerca sa caraie, ca ei nu fac asa ceva, ii explica pe un ton semidoct cum se prepara renumitul (???) fel de mancare. Asa ca, noul nostru coleg, se putea bucura in tihna de cina lui preferata. Pur si simplu nu intelegeam de ce era atat de setat pe ea. Probabil il fermeca denumirea oarecum neobisnuita. Ca piept de pui, sunca si cascaval, nu prea dadeau a exotism culinar.

Azi asa, maine asa, incepusem sa ne dam coate, iar mai apoi sa „ne radem” cand trebuia luata comanda de la omu’ nostru. Valdostatana era la putere. Chelnerii de prin toate carciumile din nordul Bucurestiului se ingalbeneau cand ne vedeau intrand. Iar bucatarii cred ca aveau cosmaruri cu Valdostana ucigasa. Sau se visau murind in valuri de cascaval topit, agatati de o bucata uriasa de piept de pui, transformati in sunca. Credeti ca avea vreo importanta? Colegul nostru isi comanda linistit cate o portie, spre degustare.

Intr-o Vinere din asta cu „ieseala”, n-am reusit sa ne strangem prea multi. Eram vreo cinci-sase persoane si printre noi si Sefu’ al Mare. Adica Seful cel mai Sef. Adica, ati prins ideea, Cel mai Cel. Care, satul de restaurantele din preajma biroului, vine cu o idee stralucita. Tocmai descoperise o carciuma noua, de „figuri”. Si ce-ar fi sa mergem sa vedem cum este? Pai sa mergem, de ce nu. Era ceva cu specific italian, dar nu o trattoria ordinara. Nu nene, fite, arfe si rasini erau acolo. Abia asteptam sa ma rasfat cu preparate mediteraneene gatite ca la mama lor, in Cizma.

La un singur lucru nu s-a gandit nimeni. Si toti am inghetat, cand a venit chelnerul sa ia comanda, cu acelasi gand negru in cap: valdostana. Frate, aveau aia acolo menisc de prepelita in aspic si coarne de melc la cuptor, pe pat de iarba fiarelor, totul stropit cu lapte de iac, proaspat, atunci muls (cred ca aveau unul in bucatarie). Da’ traiesc cu impresia ca la auzul unei comenzi cu preparatul mai sus mentionat, chelnerul ala fugea de acolo in lacrimi. In niciun caz nu se apuca sa-i spuna Chef-ului, ca s-a comandat o valdostana la masa doi. Se lasa ala de gatit si bucatarie pe loc si se apuca de invatat sa zugraveasca in vinarom. Deci, cum facem, cum procedam? Chelnerul nota deja comenzile si se apropia de zona periculoasa, in care era colegul cu pricina.

In momentul ala Sefu’ al Mare are o inspiratie de geniu. Stia cum stau lucrurile cu preparatul minune, doar fusese de fata de atatea ori cand se comandase. Se da usor cu scaunul langa omul nostru si-i spune: „auzi, vezi ca astia nu au valdostana aici. Si nici nu cred ca stiu sa faca. Las-o naiba ca m-ai innebunit cu ea. Chiar nu mai gasesti si tu altceva de mancat pe lumea asta”? Tonul folosit a fost un sfert gluma si trei sferturi serios, ca de la Sef asa. Ca sa fie clar ca nu trebuie, in niciun caz, ignorat ce-a zis. Colegu’ face semn din cap ca a inteles cum stau lucrurile. Gata Sefu’, e clar, nu trebuie sa-mi ziceti de doua ori. Si chiar in secunda aia, in fata lui, chelnerul intreaba tare:

-Dumneavostra, v-ati hotarat?

-Da, sa fie o ceafa de porc cu cartofi prajiti.

In viata voastra n-ati vazut un restaurant in care rade toata lumea, intinzandu-se pe jos. Cei mai multi fara sa stie despre ce e vorba. Dar rasul e molipsitor, nu?

sursa foto