Da, prieteni, întrebarea este exact asta: oare cum am reușit să supraviețuim în copilărie? Nu știu cum au stat lucrurile la voi, dar eu am copilărit cu cheia de gât, la propriu. Părinții ne legau cheile de gât, să nu le pierdem. Ca să nu mai spun că mulți dintre noi le aveam legate cu elastic, un prilej excelent să-ți iei o cheie în dinți sau în față dacă nu erai permanent în gardă și cineva trăgea de cheia aia, după care-i dădea drumul brusc. Am văzut minimum doi dinți sparți așa. Ce, credeți că aberez? Nici pomeneală, asta cu cheia peste dinți era unul dintre lucrurile cel mai puțin periculoase pe care le făceam pe vremea aia.

Urcatul pe bloc și alergatul, pe muchia aia mai înaltă care împrejmuia tot blocul, erau ceva la ordinea zilei. Avea maximum 30 de centimetri lățime muchia, dar noi alergam și ne jucam pe ea liniștiți. Ciudat, dar n-a căzut nimeni de pe bloc. Sau coboram scările dându-ne pe balustrada mai îngustă de o palmă („dându-ne”, adică ne lăsam să alunecăm pe burtă). Se întâmpla des să urcăm si să coborâm aceleași scări, prin spațiul ăla îngust din interiorul spiralei. Ne țineam cu mâinile de balustradă și-i dădeam bătaie, urcam, coboram, joacă de-a alpinismul se numea.

Despre țevile cu cornete cred că nu mai are rost să vă povestesc, da? Probabil că nu există cetățean care să fi copilărit până în ’90 și să nu fi avut acasă o carabină cu trei sau patru țevi. Ne împărțeam în două tabere și aia era, trăgeam cu cornete unii în alții. Între noi, era interzis să folosim cornetele cu bold în vârf. Dar ferească sfântu’ să ne fi provocat cei de la blocul vecin, că începea măcelul. Și noi, și ăia, scoteam arsenalul de cornete cu bold care începeau să zboare și să ni se înfigă peste tot. Nimeni nu părea să fi avut o problemă cu asta, ți le extrăgeai și-ți vedeai de joacă în continuare.

Următorul nivel după cornete erau praștiile. Cele cu pietre, din elastic din cauciuc de mașină, și cele cu bolduri, din elastic de la chiloți. Sper că vă e clar la ce ducea utilizarea lor: pietre în capete, bolduri înfipte peste tot. Nu rețin nici măcar să fi plâns cineva vreodată.

Am trei cicatrici babane pe picioare. Prima, un pic mai sus de genunchiul stâng, de la piscină. Era o treaptă care făcea trecerea de la apă mică la apă mare. Ei, în treapta aia am dat eu cu genunchiul stâng când făceam un fel de scuba diving avant la lettre. Adusese unul dintre noi niște ochelari de scafandru și-i încercam pe rând. Eram încă sub apă când m-am uitat să văd ce-am pățit. Și ce-am văzut, nu prea a avut darul să mă liniștească: partea aia de deasupra genunchiului era despicată până la os. De altfel, chiar se vedea osul lucind vesel undeva la fundul rănii. A fost fun, că nici la spital nu m-am dus, nici acasă nu le-am zis nimic alor mei (se oprise sângerarea până am ajuns). Așa c-am fost nevoit să port pantaloni lungi de trening toată vara, ca să nu se vadă rana. Că dacă o vedeau ai mei, dracu’ mai avea voie să iasă din casă.

A doua e pe pulpa de la piciorul drept. Se săpa nu știu ce șanț în fața blocului pentru rețeaua de termoficare. Era atât de lung și de lat șanțul ăla, că efectiv nu aveai cum să nu te joci de-a războiul în el și pe lângă el. Tranșee ca aia nu mai pupai tu prea curând. Pentru un plus de autenticitate, mi-am adus și cuțitul de vânătoare din casă. De vânătoare o laie, era o mizerie de multi-funcțional, cu lame detașabile, dar mie mi se păruse cea mai tare invenție a omenirii, de-am dat aproape 100 de lei pe el. Nou, țiplă, de la Auto-Moto-Velo-Sport (habar nu aveți ce-i asta, este?). Nfine, mizerie sau nu, a fost suficient de bun să mi se înfigă în picior atunci când am uitat că îl am în mână, cu lama spre mine, și m-am aplecat vârtos în față să dau comanda: „baterieee, foc”. Noroc că n-am mâinile scurte.

A treia e undeva pe bicepsul femural de la stângul. De la un gard cu multă sârmă ghimpată ruginită, pe care nici nu mai țin minte de ce c-am considerat c-ar fi fun să-l sar. Și l-am sărit. Rană lungă de vreo zece centimetri și destul de adâncuță, gen cât să-ți intre de tot vârful degetului. Sângeram ca un porc, dar, evident, am așteptat să se oprească. Că n-aveam chef nici să iau bătaie, nici să nu mai am voie afară.

Încă una vă mai zic și gata, vă las pe voi. Lângă blocul meu era o ghenă de gunoi care deservea vreo zece blocuri din jur. Mai simplu spus, câteva sute de familii își aruncau gunoiul la ghena aia. Ei, tot acolo, dar în spatele ghenei (care era împrejmuită de un zid de beton) se aruncau brazii după sărbători. Nu știu de ce, era așa ca un fel de convenție generală că acolo se aruncă. Prin urmare, acolo se strângeau brazii de la aceleași câteva sute de familii. Se făcea un morman uriaș de câțiva metri care rămânea acolo până pe la sfârșit de februarie când veneau cei de la societatea de salubritate să-i strângă.

Într-un an, n-a mai fost nevoie să vină, c-am trecut eu pe lângă muntele de brazi perfect uscați și mi-am zis, încântat de așa o idee beton: „ce-ar fi să le dau foc?”. Ceea ce am și executat. N-aveți idee cam câta focul se face de la câteva sute de brazi perfect uscați. Se adunase jumătate de cartier acolo când se făcuse vâlvătaia de înălțimea unui bloc cu patru etaje.

Din fericire, brazii uscați ard extrem de rapid și nu bătea nici vântul în ziua aia. În maximum jumătate de oră, din mormanul de brazi mai rămăsese doar un strat de cenușă. Din nefericire, ce n-am știut eu este că mă văzuse o babă din bloc când am dat foc. Babă care abia a așteptat să mă pârască lu’ maică-mea. Doamne, câtă bătaie am mâncat cu căcatul ăla de cârlig de lemn de la mașina de spălat.

Well, dragii mei, mai am povești de pe vremea aia pentru încă minimum trei articole, dar o să mă opresc aici. Hai, să v-aud, cât erați de inconștienți când erați copii?

sursa foto