În vacanța de anul trecut, eram în Bulgaria pe o plajă destul de pustie, din Cavarna, când am observat un câine care, de la distanță, părea mort.

Totuși, ceva îmi spunea că nu e, așa că m-am apropiat de el să văd cum stăteau lucrurile. Nu era mort, dar nici mult nu mai avea. Zăcea în plin soare pentru că era lovit tare la picioarele din spate și nu le putea mișca.

Cum nu trebuia să fii vreun savant ca să-ți dai seama că e terminat de sete, în primul și în primul rând, i-am dat să bea apă. Multă. A lichidat bietul câine toate proviziile pe care le luasem după noi la plajă în ziua aia. Și eram două familii cu un total de patru copii, cărasem ceva apă după noi. Îmi făceam palma căuș și-mi turnam apă, el băga limba și lipăia cât putea, iar turnam, iar lipăia, și tot așa până a băut toată apa. Abia după ce-a băut apa aia i s-au luminat ochii și nu mai aducea a câine mort.

Din momentul ăla, vacanța mea s-a transformat într-o misiune de salvare a sufletului ăluia nevinovat. Din păcate, cu toate căutările mele disperate pe internet, n-am reușit să găsesc niciun cabinet veterinar în zonă. Or fi fost, nu zic nu, dar cu site-uri doar în bulgară nu prea mă descurc. Iar dacă mă apucam să sun în țară pe la vreun vet, îmi închideau ăia telefonul în nas dacă le ziceam că trebuie sa vină pe o plajă aflată la mama dracu’ în Bulgaria pe dreapta. Mă rog, pe stânga, cum vii din România. Prin urmare, am făcut de unul singur tot ce-am putut.

După ce l-am văzut cât de cât suflând, m-am urcat în mașină și m-am dus la singurul supermarket din Cavarna (sau singurul pe care îl știam eu) și-am cumpărat două boluri, unul pentru apă și unul pentru hrană, plus conserve pentru căței. Multe, să fie, să nu mai bat drumul o dată.

O dată la câteva ore mă duceam la el să-i duc apă și mâncare, dar și ca să-l păzesc de ceilalți câini din zonă până reușea să mănânce. Treabă dificilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, nu era genul de câine prietenos, se vedea pe el, se simțea că era un câine care, dacă n-ar fi fost în situația aia disperată, în niciun caz n-ar fi venit la tine dând din coadă. Cel mult, te-ar fi avertizat printr-un lătrat sau mârâit dacă-i încălcai teritoriul. Iar acum era nevoit să mă suporte pe mine în imediata lui apropiere. Lucru care nu-i convenea, dar instinctul lui de conservare îi spunea că eu s-ar putea să fiu singura lui șansă la supraviețuire.

Apoi, știți ce greu mănâncă un câine din poziția culcat? Că nu se putea ridica în picioare din cauza labelor din spate. Trebuia să schimb din când în când poziția castronului ca să poată ajunge cum trebuie la carnea aia.

Iar cu câinii din jur, treaba era groasă. După ce i-am dat de mâncare prima oară, m-am îndepărtat de el, ca să înțeleagă ca nu reprezint un pericol și să înceapă să mănânce. Doar că n-am apucat să fac câțiva pași și-au apărut ca din pământ alți câini (probabil foștii lui tovarăși de haită) care au început imediat să-i mănânce din față profitând de faptul că nu se putea apăra.

Ar fi meritat să mă vedeți în șlapi și-n slip împărțind cu generozitatea care mă caracterizează șuturi prin aer, ca să-i fac p-ăia să fugă. Plecau, dar rămâneau tot timpul la o distanță destul de mică, lucru care mă obliga să stau lângă prăpăditul ăla până termina de mâncat. Și tot așa de fiecare dată când îi dădeam de mâncare, inclusiv noaptea. Doar că noaptea, pe plaja aia pustie luminată doar de lună, îmi mai treceau prin cap și gânduri de genul „dacă-și pun ăștia mintea, până dimineață mai rămân doar oasele din mine”.

Partea cea mai bună este că în cele trei zile pe care le mai aveam de stat, am reușit să-l pun pe picioare. Câinele ăla care agoniza pe plajă, a reușit să se ridice în picioare, ba chiar să se bage și sub o baracă din aia folosită în construcții, în una dintre nopțile în care a fost furtună. Cert e că, în ziua plecării, nu se mai prezenta ca un câine care trage să moară, ci ca unul care va supraviețui. Bine, eu, nebun fiind, am mai făcut o dată 700 de kilometri și în weekendul următor, ca să văd dacă e bine cățelul.

Bănene, nu vreți să știți cât de fericit am fost când nu l-am mai găsit sub baraca aia, după care am început să-l caut și l-am descoperit mergând în urma haitei. Greu, se vedea că nu e sigur încă pe picioarele din spate, dar era cu ăia, cu toți tovarășii lui care încercaseră să-i fure mâncarea când nu-i era bine. Și-l acceptau, nu-i făceau nimic. Legile haitei, boss, cu astea nu te pui.

Dar sufletul mi s-a luminat abia atunci când m-a recunoscut. Pentru că, evident, m-am dus după el în haită și i-am vorbit exact cum îi vorbeam când îi aduceam apă și mâncare: „hai, coaie, hai cu tata, hai că te pun eu pe picioare”. Și-a venit la mine, băi, oameni buni. S-a desprins de haită, a venit în fața mea, mi s-a uitat lung în ochi, iar eu am știut că știe. Și mi-a fost suficient. După care s-a întors și s-a dus la ai lui.

El e:

Nu vreți să știți cât am căutat în telefon poza asta pe care i-am făcut-o fix atunci când m-am dus să văd dacă e bine. N-am apucat să-l pozez din față, că prioritatea mea numărul unu era să scap cu curu’ nemușcat de ceilalți, nu să fac o poză bună. De altfel, dacă vă uitați cu atenție către Mercedesul ăla alb din plan secund, o să observați un câine din haită care nu se uită extrem de prietenos la mine.

Nu v-aș fi povestit toate astea (n-am făcut-o atunci când era cladă, ce rost mai avea acum?), dacă n-aș fi pățit ceva asemănător și în vacanța asta din care tocmai de m-am întors. Stați că vă zice fratele vostru acuș.

La Alghreo, in curtea complexului rezidențial învecinat era un țarc de sârmă în care-și făceau veacul doi câini. Dacă nu erau Rotweilleri, măcar unul dintre părinții lor fusese. Ei, câinii ăștia erau fix sub balconul/terasă pe care ieșeam eu la țigară sau ca să-mi beau cafeaua. Îi vedeam acolo zi de zi, îi mai strigam cu fetele, ei se uitau sictiriți la noi, d-astea.

Toate bune și frumoase până în penultima noastră zi de vacanță. Zi în care am venit cu toții la prânz în cameră, că se făcuse extrem de cald afară și n-aveam chef de insolații sau spitale în vacanță.

Și cum stăteam io liniștit la țigară, odată l-am auzit pe unul dintre câini că începe să urle, să scheaune și să sară încercând să iasă printr-o gaură pe care o făcuse tot el în poarta țarcului. Aveți mai jos un video, dar n-am reușit să prind momentele în care făcea urât de tot, pentru că îmi era jenă să filmez. Mi se părea că poate fi interpretat că nu-mi pasă de bietul animal și, în loc să fac ceva să-l ajut, stau să filmez ca toți imbecilii care scot telefoanele și filmează accidente, în loc să pună mână să-i ajute p-ăia. Pur și simplu mi-era rușine să stau cu telefonul pregătit ca să surprind momentul când urlă a moarte câinele ăla.

Problema e că făcea din ce în ce în ce mai rău, făcea atât de urât încât Ioana (care a luat-o pe urma mea cu animalele) a zis ca ea nu mai suportă așa ceva, că-i vine să plângă când îl aude. De altfel, după declarația asta, le-a și luat maică-sa și-a plecat cu ele pe-afară, pentru că într-adevăr era un spectacol greu de digerat pentru oricine, darămite pentru un copil de zece ani care spune că visul ei e să aibă grijă de animale.

Ăla a fost și declicul, momentul în care am hotărât că trebuie să fac ceva, că n-o să mi-o iert niciodată dacă moare câinele, în timp ce eu mă uit la el de la balcon.

Problema cea mai mare era că țarcul nu se afla pe proprietatea blocului în care stăteam noi, ci în curtea interioară a unuia de lângă. Practic, eu n-aș fi avut ce să caut la oamenii ăia în curte. Dar până la urmă mi s-a fâlfâit voios de proprietățile lor, am umplut o sticlă 1,5 l cu apă și m-am dus acolo.

Nu vă imaginați în ce căldură infectă stăteau câinii ăia doi. Afară oricum erau vreo 33 de grade, la umbră, dar ei stăteau pe ciment, în plin soare. Când m-am lipit de gardul ăla să încerc să le torn apă, pur și simplu simțeam cum vin spre mine radiații de căldură de la cimentul ăla încins. Și nicăieri, în toată cușca, vreo urmă de apă sau mâncare. Existau trei castroane mari, dar erau goale toate. De altfel, în unul din castroanele astea am reușit să le torn apa, pentru că era lipit de gard.

M-a luat capul de nervi. M-am întors în cameră și-am început să caut numere de telefon și site-uri ale poliției animalelor din Alghero. Greu, extrem de greu, îmi apăreau numai rezultate în italiană, or italiana mea nu e chiar ce trebuie. Am găsit până la urmă un număr de telefon care părea al poliției din Alghero. Am sunat, dar, ori am avut ghinion, ori pentru că era duminică la prânz, nu mi-a răspuns nimeni. Nu m-am lăsat, pe același număr am trimis videoul de mai jos și adresa unde se întâmpla asta. Le-am trimis și ca sms și ca mesaj pe whatsapp. O laie, nu s-a întâmplat absolut nimic.

După care, câinele care părea că se mai liniștise după ce le-am dat apă, a început să facă din nou urât de tot. Repet, nu se vede pe video, dar la un moment dat sărea atât de tare cu capul în spărtura aia, că rămânea cu picioarele în aer și se zbătea așa, schelălăind, de aveai impresia că, gata, asta a fost, în momentul ăla o să moară. Era ceva extrem de greu de suportat, iar eu nu înțelegeam cum de sunt singurul din sutele alea de apartamente (nu exagerez, țarcul avea în jur trei ansambluri rezidențiale imense) care vede prin ce chinuri trece animalul ăla.

Noroc că m-a dus capul. M-am gândit că nu le-o fi ajuns apa și-am mai coborât o dată, de data asta cu două sticle, ambele pe care le aveam. Trei litri de apă le-am dus și-am reușit să-i torn pe toți în castronul ăla de tablă al lor. De-abia ăsta a fost momentul în care s-a liniștit. A băut până am crezut că se umflă si pocnește, iar la final s-a liniștit și s-a culcat pe jos.

Doar că nu puteam să las lucrurile așa. Afară era încă foarte cald, plus că de a doua zi eu nu mai eram prin cameră, deci nu mai avea cine să le pună apă la o adică. Și-atunci am apelat la puținele resurse locale pe care le aveam.

Fashionista ținea legătura pe whatsapp cu tipa care ne-a închiriat apartamentul. După cum constatasem când ne-am cunoscut, femeia avea mai multe apartamente prin zonă și cam știa cu ce se mănâncă toate lucrurile de pe acolo.

I-am trimis videoul cu câinii și i-am zis că noi suntem în căutarea unui număr de telefon al poliției din Alghero, că nu e normal să se întâmple așa ceva cu niște animale.

În nici cinci minute de la această discuție, jos la câini a apărut un tip care le-a deschis poarta și-a lăsat-o deschisă, le-a pus apă și mâncare, a reparat spărtura, pe scurt, a făcut tot ce trebuia să facă un individ care crește doi câini și nu-l doare în cur de ei. Bine, același tip ne-a aruncat și câteva priviri crunte (eu cu fetele eram proțăpiți pe balcon să vedem dacă face cineva ceva), semn că știa exact de unde i se trage. Priviri în urma cărora i-am zâmbit serafic. Vaffanculo, moțârcane, că nici Nuțu Cămătaru nu-și ținea animalele în halul ăsta.

Până am plecat, câinii n-au mai fost închiși decât noaptea și nici nu i-am mai auzit schelălăind sau făcând urât, iar apă și mâncare păreau să aibă.

Doar că eu nu sunt mulțumit cu această soluție care a fost bună doar pe moment. Că n-am de unde să știu dacă, acum când citiți asta, câinii ăia nu sunt ținuți exact în aceleași condiții mizere: închiși în căldură infernală, pe ciment încins, fără apă și fără mâncare.

Așa că, dacă există cineva pe aici care știe bine limba, dar mai știe exact și cărei autorități italiene trebuie să ne adresăm, eu pun la dispoziție videoul și adresa exactă unde pot fi găsiți câini. N-am nicio problemă să fac o reclamație asumată, cu numele meu și cu datele mele reale. Mi se rupe lupa și de proprietara apartamentului în care am stat și de prietenii ei macaronari din zonă. Sunt absolut convins că în urma unei simple verificări a autorităților, câinii ăia vor avea o soartă mai bună. Iar dacă autoritățile nu vor avea ce să constate, cu atât mai bine, înseamnă că cetățeanul ăla chiar a înțeles ce-a greșit.

P.S. Mi-ar plăcea să mă ajute cineva care știe despre ce e vorba, un rezident sau un cetățean italian care chiar știe ce am de făcut sau cui să mă adresez. Că net am și eu, doar că n-am chef s-o iau pe ghicite sau să fac zeci de reclamații în speranța că una dintre ele ajunge și acolo unde trebuie. Lucru pe care, de altfel, l-am și încercat de la fața locului, fără succes.

P.P.S. Nu mai țin minte când am scris ultima oară un text ATÂT de lung. 😀

Ăsta e videoul: