Știți momentul ăla când te pregătești să muști sau să bagi în gură ceva bun (de mâncare, glumeților, ceva bun de mâncare) și ceva-ul ăla îți cade din mână, iar tu rămâi bătând mărunt din buze pentru că era ultima bucată?

Dacă ați pățit, atunci știți exact că există puține senzații mai nasoale decât fracțiunea aia de secundă când papilele tale erau deja pregătite să se delecteze și, dintr-o dată, nu mai au cu ce, că ceva-ul ăla bun s-a dus ulii de suflet.

Ei, în acest gen de situații, dacă ceva-ul ala nu e felia de pâine cu unt (știți că aia pică mereu DOAR pe fața unsă, da?) sau ceva moale și cu cremă, eu aplic fără niciun fel de rețineri „regula celor trei secunde”. Să nu-mi spuneți că nu știți care e regula celor trei secunde, că mă umflă râsul.

O s-o las totuși aici, pentru neaveniți: Dacă ți-a căzut din mână ceva de mâncare și reușești să recuperezi ceva-ul de pe jos, într-un interval mai scurt de trei secunde, poți să-l mănânci liniștit că nu s-au pus microbii pe el. Ce naiba, până și copiii de cinci ani o știu.

Ba chiar, există numeroase studii științifice care atestă că regula celor trei secunde poate fi extinsă, fără niciun pericol pentru omenire, la cinci secunde. Eu am și aplicat-o de multe ori, pentru că eu sunt un individ care are toată încrederea în știință.

Mno, acum vin si vă întreb: voi aplicați regula celor trei secunde? Sau sunteți genul ăla de snobi pentru care bucata de ciocolată, căzută pe jos, merge direct în coșul de gunoi? Genul ăla de aroganți care nu pot să mănânce o arahidă trasă în caramel, doar pentru că s-a rostogolit umpic pe parchet?

Iar dacă o aplicați până unde mergeți? Care e limita de la care spuneți „stop, asta merge la gunoi”? Nu de alta, dar la mine limita asta e foarte laxă, mi s-a întâmplat să mai salvez, ce se mai putea salva, și din câte o prăjitură cu cremă scăpată pe jos. Recuperez partea care n-a luat contact cu podeaua și-o mănânc absolut liniștit. 😀