Astăzi vă veți delecta cu unul dintre articolele senzaționale scrise de Ionuț. Tot ce pot să vă spun este că trebuie să aveți la îndemână șervețele, batiste sau orice altceva pentru șters ochii și nasul. Pentru că, fraților, o să râdeți cu lacrimi, muci și sughițuri. Promit.

Articolul lui Mihai cu fetele și Queen mi-a trezit amintiri legate de influențele muzicale timpurii din copilăria și adolescența mea.

Nu pot zice că părinții au contribuit prea mult la formarea gusturilor mele muzicale. Din perioada dinainte de ’89 îmi aduc aminte de vreo două casete, una cu Boney M și una cu Dolănescu, de multe cântece folk pe care ai mei le fredonau (erau fani Cenaclul Flacăra) și ceva muzică ușoară de la radio și TV.

După ’89 au cumpărat un pickup, au făcut rost de niște vinil-uri, mai mult muzică populară și ușoară românească, plus niște Beatles, Jimi Hendrix și Iris. Apoi, în special mama, a mai încercat cu ceva operă, operetă, chiar am fost înscris la un curs de chitară clasică (am avut și vreo două sau trei concerte pe scenă, bueeeiiii!!!), dar grosul, aportul decisiv în formarea mea pe partea asta au avut-o cartierul, prietenii și colegii. În materie de muzică, în anii ’90, cartierul era de belea.

Era Vietnam de vis-a-vis, un nene un pic țicnit care umbla cu bocanci army, vestă de piele, colier din cartușe goale la gât, un fel de Crocodil Dundee varianta de dâmbovița și se vorbea chiar că ar avea armă de foc la el tot timpul și că ar fi fost în legiunea străină. Pe vremea aia făceai ochii mari și ziceai în șoaptă chestia asta.

Când îi pleca lui Vietnam gagica de acasă umplea cartierul de Angela Similea, Eva Kiss, MIrabela Dauer și, în special, Mihaela Runceanu. Răsuna „De-ar fi să vii”, „Iartă” și aia cu fericirea care are chipul tău, până în stație la tramvaiul 32. Iar când fredona jalnic la putere maximă împreună cu casetofonul „Iartă, tu inimă iartă/ Tăcerea te roagă și gândul te ceartă”, ne opream cutremurați și parcă lăcrimau și bolovanii pe care îi foloseam pe post de porți de fotbal.

Unii mai „veterani” dintre noi îl mai consolam când ieșea rupt de beat să-și ia țigări: „Hai, bre, nea Vietname, că mai sunt și altele pe lume!” „Băi, alta ca ea… Luna de pe cer să vină și nu mă uit.” Se întorcea gagica la nea Vietnam și se termina recitalul. Dar calmul dura puțin, fiindcă gagica, care arăta și se îmbrăca la fel ca Mila în Resident Evil, și era la fel de țicnită ca nea Vietnam, pleca des de acasă. Și iar aveam program de Crizantema de Aur.

Cel mai mult ieșea în evidență în acea perioadă brigada manele. Epoca de aur al acelui gen, dacă e să mă întrebați pe mine. Vreo 4 sau 5 apartamente prin cartier care puneau prin rotație sau sincron șlagărele momentului. Se remarca în special familia lui Costel DeLaAjutoare, un băiat bun și săritor, care ajuta la săpat spațiul verde, dădea zăpada, căra cumpărături grele, împingea rablele care rămâneau fără baterie și alte asemenea munci pro-bono prin spatele blocului.

Fiindcă după ’90 era moda cu hainele și alimentele primite „de la ajutoare”, făceam mișto de Costel și ziceam că și el tot de acolo fusese adus. DeLaAjutoare avea doi frați mai mari care aveau o tarabă cu casete piratate în piață la Rahova, deci băieții asigurau fondul sonor mai tot timpul, iar când tatăl lor, șofer pe TIR, venea din cursă, de bucurie și chef, volumul creștea în intensitate până la cota de avarie.

Copilu’ Minune, Vijelie, ambii Guță, Adi de la Vâlcea, Sorinel Puștiu și ceilalți corifei ai genului își revărsau trilurile fermecate pe miros de fum de grătare făcute în balcoane sau la ghenă, asezonate cu scandal și zgomot de motor de la Dacia 1100 a lu’ nea Ștefan. Nea Ștefan trebăluia non stop la rabla aia, asigurându-și și un fundal sonor corespunzător, adică Antena Satelor, la maxim, bineînțeles. Combinația de Liviu Vasilică și Liviu Guță din unele zile ar fi putut da gata orice nou venit prin cartier. Iar să auzi “E noapte și e târziu” noaptea târziu ca și cum ar fi Copilul Minune la tine în dormitor. De vis!

În weekend-uri se dezlănțuia Cristi de la 2. Avea un sistem nu-știu-cât + 1 adus de afară pe care îl scotea pe geam. „Programul” începea cu un prelung „Băăăăă! Să-mi bag pula în muzica voastră țigănească!”, apoi toată lumea se repezea să închidă ferestrele și să ancoreze ghivecele fiindcă urma un recital de Prodigy, Chemical Brothers, Fatboy Slim, o grămadă de DJ, trance, house, o întreagă amestecătură de muzică d-asta electronică care făcea cutremurul din ’77 să pară doar o zgâlțâială finuță.

Cristi era un băiat atletic, bine făcut, făcea sporturi de contact și avea o praștie d-aia fără crăcan, zgârci îi ziceam noi, cu care trăgea până pe blocul de 8 etaje, așa că nimeni n-avea chef să se ia de el. Îl lăsau pe nebun să-și facă damblaua până se răcorea. Avea antecedente de spart geamuri și danturi, deci nu era bine să intervii când se cultiva muzical.

Pe mine nu prea m-a prins genul, am avut la un moment dat niște tangențe cu ATB, Prodigy sau Van Buuren, dar cam atât, în schimb generația fratelui meu, cu câțiva ani mai mică, a luat-o în plin, astfel că a fost o perioadă în care vedeai o grămadă îmbrăcați în portocaliu, roșu, alb, cu fluier la gât, care dădeau ritmat din cap pe bumți – bumți fără sfârșit.

Mai erau cei doi frați, Dan și Robi, de la 4, din garsoniere. De câte ori erau puși pe scandal și bătaie, se „energizau” cu niște Mafia, Racla, GhetoDacii, Morometzii și ce alte trupe de hip-hop mai apăruseră p-atunci. Dacă auzeai bubuind Tataee și Uzi de la ei din garsonieră, era clar că a doua zi se ducea mă-sa după ei să-i scoată de la secție. Dan era mai… contemplativ, dar Robi se ghida după principiul „Am o mare pasiune / Să bat cât mai multă lume”, și asta se vede și în repertoriul pe care îl ascultau, și în comportament. Știai când iese nasol și când e mai de vară după cine era DJ în momentul respectiv.

Dracu’ știe pe unde se duceau și cu cine se luau la omor destul de regulat, dar fondul sonor pe care se „montau” înainte de bubuială era belea. O dată n-a mai fost nevoie să plece fiindcă au venit ceva băieți de-ai unui șmecher din Ferentari și altoiala a avut loc direct în bloc și în jurul blocului, cu recuzită încropită ad-hoc din gardurile din zonă și cu fundal sonor corespunzător, de zici că ne uitam la un film de acțiune cu Van Damme.

Am avut o perioadă de hip hop autohton și străin, și pot zice că știu pe de rost versurile primului album Mafia, câte ceva din Paraziții, iar printr-a 10-a aveam outfit de rapper, cu haine d-alea largi și adidași cu limbă înaltă, cu inscripții Fubu și WuTang și moaca lui Tupac, bonus șapca pusă peste batic sau căciula peste șapcă.

Câteodată se mai auzeau timid și ușor „cu purici” Odeon, Azur, Zorile, Generic sau altele din categoria asta de deschizători de drumuri în ale manelelor. Atunci știam că ieșise din arest sau din pușcărie Cioară ‘ăl bătrân, tatăl lui Cioară (cel tânăr, evident). Acest eveniment ne întrista un pic fiindcă, deși Cioară era prietenul nostru, ta-su ne tăia mingea dacă o dădeam peste gard la ei în curte, fiindcă aveau o casă care scăpase de demolare cum sunt destule printre blocurile gri ridicate în comunism. Din cauza asta aș putea zice că abia așteptam să intre din nou bătrânul în pușcărie, așa că, atunci când nu mai auzeam „Portofele”, „S-a rupt lanțul de iubire” sau „Se mărită Mona” știam că ne putem juca iar liniștiți.

De asemenea cam asta era muzica pe care o auzeam în toate cabinele de camioane care ne luau la ocazie când mergeam la țară (erau 9 km din sat până la gară), o auzeam la birturile sătești sau în bodegile de cartier, și în general peste tot pe unde ajunsese deja valul nou de manele. Nu pot să zic că m-am omorât după genul ăsta, dar erau câțiva instrumentiști geniali prin formațiile alea și, chiar dacă versurile nu erau prea inspirate (nu că acum ar rupe de înțelesuri ascunse și misterioase), trăgeai o bețivăneală beton pe muzica aia.

Piesa de rezistență era reprezentată de băieții cu radioul pirat de la scara cealaltă, radio căutat de nu știu câte luni de poliție, cu triangulații și filaje și alte nebunii, deși exista din prima zi de funcționare ditamai firma de neon la ușă (am mai povestit p-aici acest episod), băieți care, câteodată, considerau că probabil nu e recepția bună în zonă, așa că emiteau natural direct cu boxele pe geam.

Dedicațiile le primeau chiar și de jos, din stradă, pe sistemul „Băă, următoarea s-o bagi p-aia cu… pentru Monica de la scara 2, de la gagică-său, știe ea cine. Nu mă faceți să urc la voi că vă arunc pe geam cu boxe cu tot.” A fost jale în cartier când i-a luat garda, dar era cam pe terminate epoca radiourilor pirat când i-au prins, așa că am uitat repede.

Tot ce era nou în materie de pop disco auzeam acolo. Sau în casetele piratate Disco sau Party Hits vol. XYZ, luate de pe toate tarabele. Am fost la curent cu toate trupele și vedetele internaționale din anii ăia care scoteau câte o piesă ce rupea discotecile și petrecerile, iar apoi dispăreau în uitare. Am avut o ladă mare plină cu asemenea mizer… pardon… casete de hit-uri.

Aveam și rock în zonă. Era rocker-ul nebun de la 8 care, când se îmbăta, destul de rar ce-i drept, băga un potpuriu de balade rock de zăngăneau geamurile, dar era un zăngănit amplu, serios, așezat, nu grăbit și alert ca în alte cazuri. De obicei el se dezlănțuia mai mult noaptea, senzația de între somn și trezie pe Metallica sau Guns fiind deosebită.

Mai erau câțiva băieți care încercau ceva alternativ, dar erau destul de timizi în exprimare fiindcă, pe lângă faptul că genul acesta muzical era minoritar în cartier, mai erau și dinamoviști printr-o mare de steliști și rapidiști, așa că nu prea aveau chef să adauge încă un motiv de bătaie pe lângă cele deja existente. Cam asta era varza muzicală care ne lovea prin anii’ 90 când frecam menta printre blocuri, fără atenta supraveghere și îndrumare a părinților.

Cam spre sfârșitul anilor de liceu, influența colegilor și a prietenilor a devenit decisivă. Mi-au strecurat niște casete cu Maiden și Metallica, am organizat ad-hoc niște cântări în subsolul unuia dintre ei (chitări, tobe nebunii), au urmat concerte rock (ce se mai organiza pe vremea aia, majoritatea moca prin piețe, că nu prea aveam bani – părinții nu investeau în cultură), și încet încet, ajutat și de faptul că cochetam cu zdrăngănitul la chitară, am luat-o pe acest drum.

Probabil înclinația mea spre muzică, dar și cartierul și anturajul, m-au făcut să apreciez mai mult linia melodică și/sau versurile unei melodii, și mai puțin genul din care face parte. Mi-au plăcut anumite manele, anumite melodii de muzică populară, nu prea înțeleg pop-ul din ziua de azi, dar suspin după „hit-urile” din trecut, ascult folk, lăutărească, clasică, electronică etc. și, în general, orice sună bine pentru mine.

Acestea fiind spuse, cei doi pitici ai mei sunt, de asemenea supuși unui „bombardament” de genuri și stiluri muzicale diverse, eu fiind convins că vor alege ei mai târziu ce să le placă. Cartierul nu îi va mai „ajuta”, dar prietenii și colegii vor fi acolo.

P.S. Și acum, cireașa de pe tort: în fotografie se află chiar autorul articolului de azi, aflat pe atunci la vârsta primelor erecții acorduri de chitară. 😀