Când eram copil, în serile când n-aveam somn, venea taică-meu lângă patul meu și-mi povestea isprăvile lui din „război pe timp de pace”. N-aveți idee cu câtă nerăbdare îl așteptam, ca să mă pot bucura iar și iar de luptele lui cu turcii, cu nemții, sau cu cine se mai bătea în poveștile inventate special pentru mine. Adormeam liniștit și mândru că am ca tată un așa erou.

A durat muuultă vreme până m-am prins și-am întrebat pentru prima oară: „cum adică război, dacă era timp de pace?”. Au râs mult și el și mama.

Nfine, treaba e că patruzeci de ani mai târziu, am preluat și eu tradiția „poveștilor din război pe timp de pace” și-am implantat-o la mini-fashioniste care abia așteaptă să audă aventurile mele. Măcar o dată pe săptămână, mă roagă să vin sa le povestesc faptele mele de vitejie, până adorm. Ele adorm, nu eu.

Abia acum, când eu sunt ăla care inventează poveștile, îmi dau seama cât de amuzant e că niciuna nu s-a sesizat încă să mă întrebe „cum adică război pe timp de pace?”. Dar, na, probabil o să mai dureze o vreme.

Chiar aseară a fost una dintre serile astea de povestit. Le-am stins lumina, m-am instalat lângă ele, încă mă gândeam dacă să fie o seară în care mă bat cu nemții sau una în care le dau papară turcilor, dar n-am mai apucat. Pentru că, de niciunde, a venit total suprinzător întrebarea:

– Ce facem de ziua ta?

Am ridicat din umeri:

– Nu știu. Probabil nu prea o să avem ce. Vedeți și voi că stăm numai în casă.

S-a lăsat așa o tăcere luuungă, după care Maria s-a culcușit în umărul meu stâng și m-a întrebat încet la ureche:

– Când o să treacă pandemia asta?

Brusc mi-a intrat niște praf în ochi și-a început să-mi tremure vocea, de s-au emoționat până și nemții pe care mă pregăteam să-i căsăpesc.

Mi-aș plua în covidul mă-sii.