Deși la o primă vedere nu pare, să știți că animalul din imagine este un câine. Nu, nu cel din față, vorbesc despre grămada aia de pluș care e în spatele lui Vasile. Ăla, da, e un câine.

Ei, pentru că fetele au crescut, pe sistemul „maurul și-a făcut datoria, maurul trebuie să moară”, au hotărât că a sosit momentul în care câinele poate să plece din viața lor, să se ducă la ferma aia unde se duc câinii de pluș când se duc, ca să se joace cu alți câini de pluș.

Doar că aici intervin eu în ecuația plecării mormanului textil din casă. Cum la gunoi este exclus să-l arunc, câinele arată impecabil, nu bate, nu troncăne, nu cere de mâncare și, mai ales, nu trăncănește vrute și nevrute, singurul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să vă întreb pe voi dacă nu-l vrea cineva.

Serios întreb, chiar dacă știu prea bine că în ziua de azi copiii sunt cu tabletele, calculatoarele și internetul, dar dacă intrați în casă cu animalul ăsta, care e un binișor de tot mai măricel decât un copil de 4-5 ani, s-ar putea să obțineți o fățucă fericită. Mai fericită decât ar putea-o face orice tabletă și orice calculator din lume. Dar, repet, dacă vorbim despre un copil între trei și maximum șapte ani. Dacă copilul tău e sărit de 14 ani, dar tu vrei să-i iei câine de pluș, cumpără-i-l tu, că n-am chef să mă înjure pe mine.

Mno, cam asta ar fi. Mai voiam să zic că la o adică mă deplasez eu să-l aduc, oriunde în București și-n împrejurimi. Atâta doar că “împrejurimi” n-aș vrea să fie ca-n bancul ăla:

– Unde locuiești?

– Puțin în afara Londrei.

– Ha! Ce tare! Unde anume?

– La Ploiești.

Știți cum zic?

P.S. Se dă pe sistemul “primul venit, primul servit”.