Probabil deja știți cu toții c-a murit Cristina Țopescu și mai ales cum a murit. Nu despre asta vreau să scriu, c-a făcut-o deja tot Facebook-ul, la altceva mă tot gândesc de când am aflat și nu mi se leagă în cap.
Acum vreun an de zile, am făcut o noapte albă. Țin minte că era vineri seară, m-am pus la niște seriale și m-am mai culcat pe la șase dimineața. Trebuie să vă mai spun că eu îmi programez articolele de pe blog să se publice singure, dimineața, la 8.30. Well, tocmai în ziua asta când io m-am culcat la 6.00, nu știu ce naiba s-a întâmplat cu articolul programat la ora 8.30, cert este că nu s-a mai publicat niciodată.
Rezultatul? Nu vreți să știți ce era la mine pe telefon pe la 10.30 când m-am trezit. Năuc, din cauză de somn până la o oră cu care nu sunt obișnuit (rar dorm mai târziu de ora 8.00) mă uitam la notificările de pe telefon și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Niște zeci de mesaje pe Facebook și whatsapp, plus câteva missed calls, toate de la oameni care mă întrebau dacă sunt ok sau dacă am pățit ceva. Toate venite doar pentru că articolul ăla nu se publicase și oamenii s-au gândit că ceva e în neregulă. Nu era, dar ar fi putut să fie. Unde mai pui că în perioada aia eram singur cuc în casă, doar cu trei pisici.
V-am povestit toate astea pentru că exact asta nu se leagă în capul meu, referitor la cum au găsit-o pe biata femeie după trei săptămâni. Trăim într-o epocă în care te poți îngrijora pentru cineva doar uitându-te cu atenție la urmele pe care le lasă în mediul online. Poți sa vezi de când n-a mai fost activ pe whatsapp, poți să-i scrii pe Facebook și să vezi dacă ți-a citit mesajul sau nu. Același lucru îl poți face și cu sms-urile. Sau, dacă omul ăla e activ pe vreo rețea socială, postează des, poți să observi lesne când a făcut-o ultima oară. Și atunci? Cum așa ceva?
Cristina Țopescu era persoană publică. Nu-i cunosc viața privată, n-o urmăream nici măcar pe Facebook, dar chiar să nu fi avut un singur om în viața ei care să observe că n-a mai dat niciun semn PE NICĂIERI de trei săptămâni? Să nu fi fost nimeni suficient de apropiat încât să-și pună întrebarea „de ce” și să FACĂ CEVA? Înțeleg că poate se retrăsese cumva, că poate și-a dorit singurătate, dar, chiar și în condițiile astea, să nu existe nimeni în viața ei care să se întrebe ce face, cum îi e, ce-a făcut de Crăciun, cum a sărbătorit Revelionul? Ciudat, foarte ciudat.
Și acum ajungem la unul dintre lucrurile care mă frământă de când am aflat: voi ce-ați face dacă ați fi în situația în care i-ați scris unui prieten sau l-ați sunat și omul nu dă niciun semn? O zi, două, trei, îi scrieți din nou, îl sunați iarăși, prietenul nimic. Faceți ceva sau îl lăsați în plata domnului, c-o da el un semn, poate nu vrea să vorbească acum cu mine?
Nu cred c-a decedat cu 3 săptămâni în urmă, cum nu cred că 3 câini mor de inaniție fără să înnebunească vecinii cu urletele, apropo, și un om sănătos rezistă fără mâncare, ultimele săptămâni au tot fost precipitații, între 40 și 80 de zile, un câine mult mai mult.
În fine, cum naiba să lași singură de sărbători o persoană știut depresivă, cu minim o tentativă de suicid la activ?!
Comentariu beton!32
probabil au ramas fara apa dar mi-e greu sa cred ca nu au facut galagie. groaznic
Comentariu beton!19
Fmm de presă care nu ești presă, cei 3 câini erau 2 și nu erau în curte, ci în casă, excepțional este că n-au atacat corpul fără suflet al stăpânei, dac-o făceau scăpau, ceea ce spune multe despre relația ei cu ei.
Și NU, nu cred că s-o sinucis, n-ar fi condamnat câinii la moarte odată cu ea.
Am avut un coleg de munca care a intarziat (era mai in varsta). El la ora 8 era pe metereze, dadea cu sapa la birou. Se facu 8, se facu 9, se facu 10 „ba, ce o fi cu asta?” si l-am sunat. Facuse infarct si era la spital. Cam asa cu mediul online, offline si daca cunosti un om, ii stii tiparul.
Comentariu beton!39
Dacă aș ști că persoana este singură ,fără familie, fără copii,cred că m-aș duce să-i bat în ușă sau aș ruga pe cineva să o facă. Am fost cândva în situația de a fi singură în casă ,dar cu copiii mici la vremea aceea,eram văduvă de 1-2 ani ;eram atât de răcită că brusc nu mai puteam să vorbesc,n-am fumat vreo 3 zile;am sunat la vecina din perete, si-a dat seama că gâjâi și nu am voce,a venit și mi-a chemat salvarea ,că în cateva ore respirăm greu ,și m-a găsit cu pneumonie…apoi tot ea s-a ocupat să cumpere medicamentele prescrise.Deci,da,din inimă.
Comentariu beton!51
Eu am o prietena care fix asta face. Când trece printr-o perioada mai grea, nu mai e de găsit. Și fix asta se întâmplă în aceasta perioada. M-am obișnuit deja cu modul acesta de a trece ea peste diverse, însă tot ma îngrijorez de fiecare data când nu îmi răspunde la mesaje, nu ma suna înapoi sau are perioade lungi de inactivitate pe rețele sociale. Ajung sa ii trimit zeci de mesaje pe toate canalele posibile, ma duc la ea la serviciu sub diverse pretexte (sa ii duc ceva, sa iau ceva), îl contactez pe prietenul ei. Am cheile casei ei și în ultima instanta ma duc la ea acasă, dar încă nu a fost cazul și sper sa nici nu fie.
Comentariu beton!20
La serviciu dacă se întâmplă să nu vină un coleg, îl sună imediat şefa, sau alt coleg să vadă ce s-a întâmplat.
Dacă aş vedea că un prieten nu dă niciun semn aş încerca să îi trimit mesaj, apoi aş lua legătura cu rudele, cu alţi prieteni, e puţin probabil ca un om să plece undeva fără să anunţe pe nimeni. Şi acum cam peste tot există net. Chiar nu înţeleg.
Eu am sunat un prieten dupa o zi, ne stim de 30 de ani si uitase sa imi ureze la multi ani ca in fiecare an ( am o zi usor de tinut minte). Sincer am crezut ca a patit ceva. 🙂 Nu patise nimic deosebit, chestii de familie si uitase ca mai imbatranim si noi.
asa ca 3 saptamani e cam mult,
Comentariu beton!21
La mine nu mi a raspuns sotul la cateva mesaje pe whatup ,nici la 4 apeluri si am rugat pe cineva sa mearga sa vada daca este bine (era internat in spital pentru niste analize),m- a sunat prietenul mai tarziu sa-mi spuna ca nu are vesti bune si o sa mi spuna mai tarziu cand ajung acasa(eram la servici ) l-am rugat sa-mi spuna atunci ,asa am aflat ca facuse infart si decedase 😦
De atunci m-a ingrijorez mereu cand cineva nu-mi raspunde 😦
Comentariu beton!36
Experienta personala:
Pe 31 dec 2017 am urcat de la Padina catre Omu. Am parcat masinile la Salvamont, am intrebat cum e si cum se anunta vremea. Seful de acolo ne-a masurat din priviri echiparea si a inceput sa ne spuna „acolo a plecat putin zapada pe valcelul de la grota” „acolo si acolo sigur e gheata” „vant cu rafale de 80-90”. Ne-am salutat si am plecat la drum. Ceva mai sus am inceput sa depasim oameni dintr-un grup destul de pestrit. Imbracati in stilul pantofar, cel mai echipat avea combinezon de ski si ghete de Decatlon. Salut-Lalut, de unde sunteti, unde mergeti. Grup venit sa faca Revelionul la Manastire. Din Iasi. Vroiau sa ajunga la Babele. Sa bea un ceai ca „am fost si anul trecut” Intre timp proprietarul de la Babele a zis ca e prea mare deranjul cu turistii si se rezuma la cele 7-8k euro chirie de la operatorii GSM ce au antene pe cabana. La iesirea in platou am luat viscvolul in piept. OK asta e. Mergem sa vedem Babele (stancile) bem o palinca din sticla la adapost pe scarile cabanei si ne intoarcem. La un moment dat a venit si ideea sa mergem sa luam o cafea/ceai cald de la telecabina insa vazand ca deja se inteteste viscolul am facut 2-3 poze, am invitat si pe cei 3-4 credinciosi sa guste ce aveam noi prin rucsaci si am hotarat s-o luam la vale. Le-am recomandat sa vina cu noi, sa-i sune pe cei din grup ce erau in spate sa se intoarca. Initial au zis ca ei asteapta sa se reuneasca. Bine, daca aveti probleme 0SALVAMONT sau 112. Atunci s-au hotarat sa coboare cu noi. Am ajuns aproape de Baza Salvamont am vazut echipa urcand la deal, i-am salutat, am lasat si oamenii la manastire si ne-am vazut de drumul nostru la cazare. Acolo masa si somn ca venea revelionul. La ora 5 au inceput sa sune telefoanele „Sunteti bine?” „Bai stiu ca sunteti in Bucegi si au zis acum la stiri ca sunt blocati cateva zeci de turisti pe platou ca nu a putut sa coboare cabina” „Seful Salvamont Dambovita a dat declaratie ca echipa lui e sus pe munte nu stie exact ce si cum dar eal a avut 2 grupuri plecate si intoarse”. Deci, da, stiu cum e 🙂
Eu altceva nu am inteles din faza cu CT:
1. ce o recomanda pt a fi consilier al ministrului sanatatii?
2. de ce nu s-a sesizat nimeni ca nu avenit la serviciu?
3. cati din astea „onorifici” platim noi?
Se dezbate încă. Ce zici?23
Onorific înseamnă fără remuneraţie! Voluntar, dacă vă este mai cunoscut termenul!
Dumnezeu să o odihnească!
Nu o mai vorbiţi de rău!
Si Cristina Țopescu, din cate am citit, avea zeci de sms-uri si apeluri nepreluate. Intrebarea este: cati din prietenii pe care ii avem, chiar s-ar deranja sa vina la noi acasa, adica sa razbeasca in Bucurestiul asta aglomerat dupa job, sa verifice ca e totul ok, gandindu-se la un scenariu negativ? sau cati dintre ei au contactul rudelor noastre?
Comentariu beton!28
Nu mă îndoiesc că avea zeci de mesaje. Și? La ce i-au folosit?
Eu nu inteleg altceva, bun o găseau a doua zi după deces-probabil infarct, AVC ori sinucidere- cu ce-ar fi ajutat-o mesajele sau apelurile sau FB? Exact cu nimic, ca si in cazul de față. Când chiar locuiesti singur-singur, lucruri de-astea se intampla frecvent, indiferent de mijloacele super-mega eficiente de comunicare de azi, viața e mai cruntă decât ne-o închipuim mulți dintre noi!
Totul se leagă, să nu construim teorii ale conspirației unde nu e cazul.
RIP Cristina.
Comentariu beton!26
@Paula, n-ar mai fi ajutat-o cu nimic, dar măcar nu mai stătea moartă, în casă, trei săptămâni. Nici măcar nu vreau să-mi imaginez ce-au găsit acolo când au intrat,
Nu înțeleg, fix cum spui și tu: ceva se schimbă în programul omului și nu se interesează nimeni?!? Refuz să cred că o femeie ca ea nu avea 2-3 prietene apropiate, fie și depresivă cum s-a scris.
Am un coleg care întârzie, vine la 10-10:45 în loc de 9, ca restul. La 11 dacă nu e în birou, că se mai întâmplă, deja ne întrebăm dacă e cumva liber, dacă l-au dat afară, apoi îl spargem cu notificările pe whatsapp.
Am avut o altă colegă răcită, știam că spusese vineri „ne vedem luni”, luni nu a venit până la 10, imediat mesaje, telefoane „mai ai puls? Ce-i cu tine?” O știam de câteva luni, nu ieșeam, nu ne vizitam, doar vorbeam la birou.
La fel ca la Andrei Gheorghe, mi se pare teribil de trist să mori singur. Prefer să mă calce o mașină, să fac un infarct în public, orice, dar să nu fiu singură, în baie, și să conștientizez cu disperare că mor, fără să pot striga după ajutor, fără să fie nimeni acolo.
Mi-a plăcut de ea că avea curaj și bun simț, unul pe care colegii ei din presă nu-l vor avea acum, când îi vor scormoni în gunoi.
Comentariu beton!35
De-aia nu înțeleg nici eu. Bă, NIMENI?
Ai dreptate, e o mare provocare să trăiești singur și o oroare sa patesti ceva grav și să conștientizezi că se scurge viața din tine fara să poți cere ajutor! Aici, in Cluj, un medic tânăr care trăia singur, a alunecat in baie și a căzut cu tampla in robinetul de la calorifer, dar nu mai era acolo rozeta, era doar fierul ascuțit. L-au găsit după două zile , era plin de sânge pe jos, el încercase să se târâie 4 m la telefon dar nu a mai ajuns. Legiștii au spus că a murit la vreo 5-6 ore de la lovitura! Ce era așa greu să pună rozeta la robinet?! Se alegea doar cu o vânătaie!
În drumul spre și de la muncă trec pe la mama. În vară, intr-una din zile, o las pe mama OK după masă, pe la 16.30. Pe la 18.00 o sun. Pe ambele cartele (are un dual SIM cu taste), pe fix. O dată, de două ori…de nouă ori….Mă panichez și mă duc la ea. Evident c-a fost ca în cele mai negre coșmaruri: mâncase nu mai știu ce, vomase, leșinase… Vai de noi, nu mai insist! S-a rezolvat (felicit încă o dată UPU Brașov!!!!) dar ideea că e foarte bine să cauți omul când ai îndoieli despre cum o duce. Si -evident- să insiști!
Comentariu beton!37
Exact.
S-a întâmplat să nu reușească fosta soacră să dea de o cunoștință o zi întreagă și când s-a dus seara a găsit-o moartă.
Eu verific activitatea pe whatsapp sau fb dacă nu reușesc să dau de cineva. Dacă am impresia că persoana respectivă nu vrea să vorbească cu mine, dar sunt îngrijorată, rog să dea un semn cât să știu că e în regulă.
Mi s-a întâmplat să nu răspundă sor-mea. Am încercat să nu am gânduri negative și am încercat să aflu ce se întâmplă fără să creez panică. Dar eu fiind în alt oraș, am rugat pe cineva să treacă pe la ea să se asigure că e ok. Chiar ne-am pus problema să spargem ușa. Din fericire era totul ok.
Am stabilit atunci niște reguli-proceduri pe care să le respectăm ca să nu se mai creeze situații din astea.
Comentariu beton!17
Da, cred că asta e soluția.
Legat de „Trăim într-o epocă în care te poți îngrijora pentru cineva doar uitându-te cu atenție la urmele pe care le lasă în mediul online” – fostă colegă de job, s-a sinucis în 2010, caz mediatizat și la tv destul de mult în perioada aia. În 2016 (am verificat acum) lumea încă îi mai ura pe Facebook „la multi ani, cu sănătate, bucurii, împliniri ” de ziua ei. Cu un pic de scroll mai în jos sunt mesajele de regrete eterne.
Comentariu beton!27
Gizăs fucking craist. Mă gândeam și eu acum, dimineață, cam câte mesaje din alea standard „să ai un an 2020 blablabla” o fi primit pe sfârșitul de an, și femeia era moartă.
Scubscriu, tatal meu s-a stins acum 1 an jumatate. Exista postare in care anunt asta pe pagina lui de fb, dar lumea inca ii ureaza „La multi ani”….
mai sinistru mi se pare cand lumea ureaza „La Multi Ani” cuiva despre care stie clar ca nu mai este; am in minte folkistul Vasile Mardare. cica le cheama ‘birthday tribute”… ok, dar oricum suna sinistru.
Nu știu ce naiba să zic, mi se pare de neconceput halul de indiferență și de ipocrizie la care a ajuns societatea.
Ne-a dispărut la un moment dat un amic din peisaj, nu răspundea nici la telefon, nici pe mess / e-mail, așa că am sunat la el la muncă. Ăia au zis că și-a luat concediu fără plată din motive personale. Am reușit să aflăm în ce sat stăteau ai lui, ne-am suit în mașină și ne-am dus acolo, l-am găsit cu un pui de depresie în brațe. L-am dus la medic, acu’ e bine.
Comentariu beton!38
Fix din motivul ăsta am scris. Pregătisem alt text pentru azi, dar am rămas șocat dimineață, cand am pus mâna pe telefon.
Acu’ să nu exagerăm, @Vasilescule. Cu șocul zic. Sub ochii trecătorilor, în stația de autobuz, unul cât dulapul o caftea pe una, nu s-a băgat nimeni. Și există (prea) multe de astfel de exemple. Faptul că pe femeia aia au găsit-o după câteva săptămâni în casă nu mă șochează, doar îmi confirmă cât de dezumanizați am ajuns.
Plus că e necesară și un pic de prevenție, vezi ce povestește @Ionuț mai jos. Uite, de exemplu, de când nu mai e mama, înțelegerea cu taică-miu este că-i musai să mă sune zilnic, când poate și are chef, nu contează că nu avem ceva nou să ne spunem. Vorbim despre vreme, nepoată-sa ori sărituri cu schiurile, important e să știu că e bine. Iar o cheie de rezervă este la o rudă, cu mențiunea că dacă nu-mi răspunde tata la telefon, îl sun pe omul ăla și intră în casă.
Comentariu beton!21
Supraestimezi un pic puterea online-ului de a conecta oameni. Și o să îți dau câteva exemple ca să vezi că mediul online e frecție pe partea asta. E chiar o chestie periculoasă care îndepărtează oamenii, în loc să îi apropie.
Sunt băgat în tot felul de grupuri de fb, whatsupp, line, discord, pe diverse teme, cu diverși oameni. Într-unul din grupuri sunt o parte din prietenii mei apropiați, prieteni vechi, ne știm din copilărie. Acolo stabilim când mai ieșim la o bere sau mai schimbăm o vorbă, o poză, un banc, mai ales că trei sferturi din ei sunt plecați p-afară. Ei bine, anti social cum sunt, și având ceva probleme pe cap, nu prea mi-a mai ars de grupul respectiv, și nici de alte grupuri, așa că am rărit-o cu prezența mea prin ele. Vreo 2 luni n-am mai intrat deloc. Nu am chef să explic de ce, pur și simplu sunt anumite momente în viață când ți se ia de tot și de toate, ca să zic așa. Nici unul dintre ei nu m-a sunat să mă întrebe dacă mai trăiesc. Și-au văzut de întâlnirile la bere, de discuțiile și mișto-urile pe diverse teme, au mai pus din când în când pe grup întrebări de genul „Bă, da’ ăla mai trăiește?” (asta am văzut mai târziu când am citit ce se mai scrisese pe acolo 😃) și asta e tot. Nu-i condamn, nu-i consider mai puțin prieteni (cum ar fi unii înclinați să spună), nu m-am supărat pe ei (ar fi culmea, în condițiile în care eu eram Grinch-ul de serviciu!😃), doar le-am zis, când ne-am văzut la un moment dat la o băută, că îmi bag pwla în whatssup-ul lor și că, dacă vor să ne auzim, să-mi dea un telefon, că n-am timp de grupuri și alte tâmpenii. Chestie valabilă și pentru persoana mea. Ăsta ar fi un exemplu de cât de bine (pe dracu’!) ne apropie online-ul.
Alt exemplu. Mi-am șters data nașterii de pe fb. Tot așa, într-un moment de grinch-uială maximă (asta cu Grinch și grinch-uiala e de la nevastă-mea 🤣🤣). Nici un „La mulți ani!” pe wall de ziua mea. Bine, eu am fost fericit, că nu prea îmi mai place treaba asta festivă. Care și-a adus aminte, m-a sunat, care nu, nu. Majoritatea de pe fb, nu. So….online, fb, sute de „prieteni”, dar care de fapt sunt doar niște cunoscuți, marea lor majoritate, și care nu știu nimic despre tine și nici nu îi interesează cu adevărat persoana ta.
Încă un exemplu. Aveam un cunoscut, un om deosebit, nu foarte apropiat, dar care mă ajutase cu ceva în trecut, ne-am „împrietenit” pe fb, mai schimbam un like, mai una, mai alta. O dată pe an verific lista să văd ce s-a mai schimbat, ce a mai făcut unul și altul care nu prea îmi apar în feed. Ei bine, cunoscutul respectiv murise deja de vreo 10 luni. Infarct, la puțin peste 40 de ani. Am fost șocat. Habar n-am avut, fiindcă, nu-i așa, îl aveam acolo pă online, ce rost avea să ne mai auzim și la telefon sau să ne vedem? Mda…. Asta așa, ca să îți răspund la întrebarea de final. Crezi că treaba asta mi-a schimbat puțin modul de a privi lucrurile? Ei bine, nu. Nu mi-am verificat prietenii și cunoscuții să văd dacă mai trăiesc, nu am început să comunic mai des sau mai mult cu oamenii decât o făceam înainte. Probabil ceva defect de fabricație sau intervenit pe parcurs. Aia e, așa sunt eu. Șocant, nu? 🤣🤣
Bun, acum că am lămurit-o p-asta cu online-ul în cazul unui anumit gen de oameni (și nu bloggeri celebri ale căror articole sunt așteptate cu sufletul la gură de mii de oameni în fiecare zi 😜), să vedem care e treaba cu Cristina Țopescu. Pe mine mă verifică zilnic piticii și soția, la 2 – 3 zile părinții, o dată pe săptămână (sau mai rar câteodată) fratele, și mai sunt vreo 2 sau 3 prieteni care mă întreabă de sănătate dacă dispar „de pe radarul” lor mai mult de 2 sau 3 zile 😜. Atât. Aceste persoane sunt cam singurele pe care eu, la rândul meu, le verific mai des. Punem la socoteală faptul că nu am colegi de muncă, deci nu mi se duce lipsa pe parte de producție în caz de ceva. Dacă acest grup extrem de mic de persoane nu ar exista, aș putea sta liniștit mort vreo 2 săptămâni pe undeva, fără ca pe nimeni să intereseze sau fără ca cineva să-mi observe lipsa. Din câte am înțeles, ea nu prea avea acest grup extrem de mic de persoane pe lângă ea. Mai mult, în timp, dacă îți obișnuiești apropiații cu perioade de concediu fără telefon, sau de „grinch-uială” în care nu ai chef de nimeni și nimic, nu o să li se pară nimic ciudat dacă dispari din viața lor pentru o perioadă. Adică fix ca în cazul de față. Într-adevăr, este greu pentru o persoană sociabilă să înțeleagă modul ăsta anti-social de a-ți petrece anumite perioade din viață, dar există destui oameni care o fac. Și care, probabil, la un moment dat, sfârșesc sau vor sfârși ca Cristina Țopescu. Din nefericire, cunosc vreo câteva cazuri de oameni care, din diverse motive, au terminat-o cu viața singuri, fără să știe sau să intereseze pe nimeni.
Sorry for long post. 😜🤣
Comentariu beton!93
@Ioane, nu știu ce să-ți răspund. Chiar nu știu. Cert este că în perioada în care stăteam singur m-am gândit de vreo câteva ori ce kkt se întâmplă dacă mi se face rău sau pățesc ceva. Vine cineva să spargă ușa sau nu?
@Mihai, în momentul în care vei conștientiza că, în asemenea cazuri, ori te ajuți singur, ori îți revii cumva, ori mori, fiindcă probabilitatea de a te salva cineva e destul de mică, vei fi mai liniștit. 🤣🤣
Man, am stat leșinat într-o baie dintr-un restaurant 30 de minute. Când am ieșit, după ce m-a trezit din leșin, era doar unul care se uita urât la mine, probabil făcea pe el, iar eu ocupasem baia. Ăia cu care eram m-au întrebat doar „Ce dracu’ ai făcut atât acolo, bă? Ai tras pe nas?” Doar vânătaia de pe obraz (dădusem cu fața de chiuvetă în cădere) i-a convins că nu bat câmpii când le-am zis că am leșinat. De atunci nu mai încui ușile în toaletele publice. Care intră, o să vadă ce fac și o să iasă. 🤣🤣🤣
Comentariu beton!36
Mda, ce naiba să mai zic?
Ioane, pe asta cu data nasterii am facut-o si eu. M-a sunat mama, 2 prieteni apropiati, sotia, BCR-ul, Raiffeisen, am primit mesaj de la Orange si de la Sensiblue de la multi ani. Ca idee :)) a si m-a sunat bunica. Ca si de ea uitasem.
Comentariu beton!15
Nimeni pentru că nu avea pe nimeni căruia să-i pese de ea! Nimeni care să țină la ea!
Toți prietenei mei fb scriu azi despre Cristina Țopescu și-și pun exact această întrebare: cum este posibil ca nimeni să nu-i fi bătut la ușă când ea nu răspundea la telefon? Cu atât mai mult cu cât era perioada sărbătorilor!
Cum am înțeles, era o însingurată și o suferindă și se înconjura mai degrabă de animale decât de oameni. Ar trebui cunoscută viața ei, interioară mai ales, și relațiile pe care le avea cu semenii. În general îți bat la ușă prietenii, rudele, se vede că nu avea nici prieteni nici rude. Era o femeie singură.
Colegii din televiziune? E o lume nu grozavă televiziunea asta!
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Eu, da, intru în alertă maximă când nu văd urmă de prezență reală sau virtuală. Și caut.
Comentariu beton!20
Nu mai lucra în televiziune. Era ceva consilier pe la ministerul sănătății.
M-am uitat pe pagina ei fb , era destul de activă. Ultima postare a fost pe 26 decembrie. Era genul de ființă care ura prietenilor una alta. Cel mai probabil a murit înainte de Anul Nou. Curg comentariile de când cu moartea ei, nu am văzut una cu La mulți ani 2020! Are aproape 5000 de prieteni fb și nici unul nu a observat că ea nu le făcea, ca de obicei, urări. Bine…nu știm dacă or fi făcut-o în privat.
Să plecăm de la această tristă moarte și să ne îmbunătățim, să fim mai atenți și mai oameni.
Amin!
Hai sa nu ne ipocrizam aiurea, la un infarct e vorba de 30 de minute, la un AVC de maximum o ora de la producere cand se poate salva, dacă se poate salva, un om! Vorbesc din experiența, nu din auzite, am avut victime aduse de sotii/soțiile lor in 10 minute la spital, si nu s-a mai putut face nimic.
Da, nepăsarea ucide, singurătatea ucide, corupția ucide, nozocomialul ucide…dar cea mai ucigasă dintre toate e Moartea!
Stiu ca vine ca o surpriza pt. mulți, dar pe Cristina n-o putea salva nimeni, nici FB, nici Instagram , nici Snapchat, nici Whatsapp, deci ieșiți naibii din lumea virtuală, Second Life, si nu va mai arogati puteri supranaturale cu tehnologia voastră cu tot!!
Comentariu beton!39
@Paula, n-a zis nimeni nicăieri că tehnologia o mai putea salva. În schimb, da, ar fi putut ajuta să nu mai zacă moartă trei săptămâni. Reușești să înțelegi diferența?
Nu, chiar nu inteleg, adică ar fi putut sa zacă si vie trei săptămâni?
Un mort e un mort, stiu, cinic, nu cred ca e vreo diferență între a zace in propriul pat sau intrun coșciug de stejar cu mânere aurite, la 1,8 m. adâncime !
Băi, m-am prins, tu crezi in alea 40 de zile in care spiritul decedatului vede ce se întâmplă p-acilisea, si, cumva se revoltă din cauza nesimțirii omenești! Si ne bate obrazul cu degetul, adica, cum , bai….
Ce ma deranjează enorm e ipocrizia cu, vai dar n-a sunat-o nimeni atâtea zile, cand, repet, un infarct te omoară in 30 de minute, stând chiar pe FB live cu 10 prieteni, ăia nu te pot ajuta cu absolut nimic, pana vine Smurdul, apropo, Muie Arafat, că trebuie si el să aibe o vină, până instalează aia defribilatoarele la etajul 9 (ziceam), eheiii, nu e ca-n filme!
Că d-aia zic, e bine si cu Fantasy&Captain America& Superman&Ant Man si alea-alea, problema e viața chiar bate filmul.
In viața reală chiar….mori, in filme mor altii, niciodata TU!
Se dezbate încă. Ce zici?26
@Paula, deci ție ți se pare ok ca corpul ăla a zăcut trei săptămâni în casă. Că dacă a murit, ce mai contează, nu? Că mai erau și opt câini pe acolo, nici nu mai zic. Well, bine că nu ești prietena mea.
@Paula, te faci că nu înțelegi. E vorba că atunci când durează 3 săptămâni să se prindă cineva ca ai murit, e groaznic de trist, nu ipocrit. Irelevant că nu se mai putea face nimic. E trist cât de singur sau însingurat e omul încât nu l-a băgat nimeni în seamă la modul serios atâta vreme.
Mătușa mea a murit fix așa – singură în casă. Știi cât a durat până a găsit-o cineva? Cel mult o oră. Pentru că nu era singură și-a nimănui, ne interesăm în familie unii de alții.
Comentariu beton!19
Cea mai buna întrebare, sugerată de Mihai: ti se pare ok ca corpul ala a zăcut 3 săptămâni in casă?
Dă. … chiar nu înțeleg care-i treaba aici, îi e cuiva frică c-o sa-l bântuie duhul Cristinei?
Si cum ar fi fost mai bine, să se găsească dupa 10 secunde, sau ce?
Cum ar fi schimbat asta decesul?
Întreb pt. cineva care le are cu Ayahuasca si, cică, poate lua contact cu spiritilii nou venite ca sa afle unde si-au ascuns averea ori conturile din bancă!!
Îţi place sau nu: 1 0
Prietenii, ca prietenii, vecinii ca vecinii dar nici mama ei nu s-a ingrijorat? pentru ca am inteles ca mama ei traieste…
Dacă mama ei trăiește, probabil că are o vârstă la care nu prea mai putea să facă aproape nimic.
Am citit că mama ei încă trăiește. Nici ei nu i s-a părut suspect că fiica nu dă niciun semn de viață zile-n șir? Nu țineau legătura? Ok, pleci în concediu, n-ai chef de socializare cu prietenii, dar măcar pe mamă o mai suni să vezi ce face sau te sună ea dacă aveți un minim de relație. Sau nu?
Mama pândește telefonul după un mesaj de la mine la orice zbor cu avionul. Și cum aterizez îi scriu scurt că am ajuns. Apoi tot vorbim o dată la câteva zile. Și când sunt în oraș, la fel, vorbim constant.
Așa că asta mi se pare mai trist decât partea cu prietenii.
Comentariu beton!20
nu am avut de a face cu cunoscuți dispăruți brusc fără un semn
în schimb am dispărut eu din țară când părinții m-au dat afară că nu aduceam bani
inutil să mai spun că nu m-a căutat decât o femeie ușoară, ca să nu-i zic altfel, cu un mesaj pe yahoo mess, în rest nici un telefon, nici un mesaj pe messenger
de atunci sunt foarte distant de rromâni & moldoveni și am învățat că dacă îi respecți pe străini, o parte din ei te vor ajuta
menționez că eram foarte cald și prietenos până acum câțiva ani, dar am realizat că asta înseamnă că ești prost și slab pentru proștii de rromâni și moldoveni
Se dezbate încă. Ce zici?22
Zhât, mah! Atât. Și asta pentru ăia 2 de R.
@Toni, da’ chiar, știi că toți suntem romani pe-aici? De ce ții tu să jignești niște oameni care nu ți-au făcut nimic, doar îți citesc comentariile.
din cauza țiganizării țării ăsteia
nu-i jignesc, le spun rromânilor adevăru verde-n față
când am mers în franța francezii se mirau cât de albă am pielea, francezii de rând cred că în țara asta sunt numai țigani, după asta la fel și în italia, italienii mă comparau cu țiganii și se mirau că nu arăt și mă comport ca ei
nemții mi s-au părut mai sofisticați, ei mă comparau cu indienii din india ))))
practic cetățenii rromâni din occident arată și mai rău se comportă ca țiganii
de aia scriu cu 2 de r
Se dezbate încă. Ce zici?8
Eu înțeleg ce zici tu, dar nu e cazul aici, pe blog. Uite că oameni care nu ți-au făcut nimic se simt jigniți.
eu le spun că țara asta nu înseamnă numai corporațiile unde lucrează
inclusiv în bucurești sunt mulți țigani, dar în provincie și la țară mai ales e jale
să se intereseze ce fac țiganii și nimeni nu se atinge de ei
de ce ?
Nu știu, dar nu cred că oamenii de pe blog fac lucrurile astea.
sunt sigur că nu fac ce fac țiganii, dar poate se revoltă împotriva lor
să le fie frică țiganilor, nu să facă ce vor
a început din noiembrie un trend anti țigănesc, dar e foarte puțin
și țiganii au replicat urât
vreau să văd luptători, nu câcăcioși pe ei
până atunci, 2 de r
văd că și nemții au început să se sature de imigranți și politicieni pro imigrație
http://www.ziare.com/europa/germania/politicieni-locali-din-germania-in-vizorul-neonazistilor-istoria-celor-mai-recente-victime-si-agresori-1593121
Dar tu stii ca daca esti in Germania, esti imigrant, nu? Doar zic.
Sincer și eu îmi pun întrebarea dacă chiar însemn ceva pentru cei pe care eu îi consider prieteni! Eu de fel sun, nu dau mesaje sau altele, chem la mine pentru o mâncare sau o băutură, sau propun diverse activități de petrecere a timpului împreună dar observ cu tristețe că am multe persoane la care am renuntat în timp, observând că nu se încadrează în termenul de prieten.
Șocul meu a fost acum ceva ani atunci când din motive financiare soțul meu a luat decizia să plece să muncească în afară, eram atat de singură și nu suna nimeni să vadă daca am nevoie de ceva( o vorba să stie ca sunt ok). Eu până atunci tinand săptămânal casa deschisa ptr ei. Sora mea stând în spatele blocului meu nu mă baga în seama decât cand știa că vine al meu soț și puteam face întâlniri și mese!
Așa că am luat măsuri atunci, departandu-ma de persoane false. Am mai ramas cu puțini prieteni dar macar stiu că am primit o lecție să nu mai fiu atat de încrezătoare.
Pe de o parte o inteleg pe Cristina, poate dezamăgită de oamenii care o înconjurau( poate conjunctural) a ales să se îndepărteze până când a devenit un mod de viață pentru ea.
Inițial asta a fost si solutia mea dar am realizat că familia mea este cea mai importantă!
Comentariu beton!33
Văd că nimeni nu.și pune problema și altfel : poate ea , prin comportament și felul de a fi , a îndepărtat pe toată lumea din juru.i . Nu poți AJUTA pe cineva, daca acel individ efectiv nu.si dorește să fie ajutat ( ei consideră ca nu au nevoie de ajutor ) . Cu toate astea 3 săptămâni ( daca e adevărată cifra asta!) fără să te întrebe absolut nimeni de sănătate ,e mult .
Comentariu beton!30
Da, ai dreptate, știu despre ce vorbești, am fost și eu acolo. N-aveam chef de nimeni, nu voiam să mă ajute nimeni. Dar, cu toate astea, existau oameni care verificau periodic cum mai sunt. Inclusiv de aici, de pe blog.
Acum nici o luna am patit una de-asta cu mama. Ea sta in Sibiu, singura, eu tocmai la Bacau. Avem o regula ca daca nu vorbim intr-o zi, a doua zi sigur vorbim sau macar un sms, whatsapp ceva.
Ei, in seara cu pricina era e 2a zi de nevorbit. O sun cam la ora la care sun de obicei. Nu raspunde. Sun pe fix, tot nimic. Stiu ca e destul de surda asa ca continui sa sun pe ambele telefoane o perioada. Nimic. N-avea unde sa fie plecata ca era telenovela ei turceasca preferata la tv 🙂
Pe la 10 seara il sun pe un var de-al meu si il rog sa mearga la ea. Deja aveam toate filmele din lume in cap ( era si ziua in care ar fi fost ziua lui tata daca mai traia). Se duce omul, suna la interfon, nimic. Suna la o vecina care are cheie, incearca sa intre dar mama lasase cheia in usa pe interior. Aud in telefon cum bubuie in usa de rasuna tot blocul. Tot nimic. In mintea mea deja era gata tot.
Ii spun sa cheme pompierii, vin foarte repede, cu tot cu o ambulanta. Cand vorbea el cu ei, apare mama pe geam, ca vazuse luminile de la sirene.Isi daduse jos aparatul auditiv si fara el nu a auzit absolut nimic…
Nu pot descrie ce a fost in sufletul meu in minutele alea…
Comentariu beton!32
Nu pot să îmi explic. Sunt praf de când am aflat.
Cât de mult să te fi dezamăgit toți oamenii din jurul tău, încât să nu ții legătura cu niciunul? Cum să ajungi atât de însingurat?
Am stabilit deja cu surorile mele să ne căutăm în persoană după mai mult de o zi de absență. La fel și cu părinții noștri.
Îngrozitor. E nevoie de o poveste tristă ca cea a Cristinei Țopescu să ne trezim. Măcar pentru o perioadă.
Da, si eu am de gand sa fiu si mai apropiată de familie.
Inainte să citesc anumite comentarii, aș fi zis că e destul de dificil să mori de unul singur…dar văd că, de multe ori, realitatea este că mulți suntem singuri in marea de oameni pe care o cunoaștem. Eu sunt genul care insist dacă cineva nu răspunde pe parcursul zilei și, de obicei, sunt destul de atentă la comportamentul celorlalți și des văd dacă e ceva in neregulă. Imi dau seama că, in afară de familie și poate vreo 2 prieteni, ceilalți nu ar insista dacă nu aș răspunde. Majoritatea e obișnuită cu „independența ” mea și nu se preocupă pentru mine. Dacă e zi de muncă, sigur cineva sună in primele 10-15 minute de întârziere indiferent de cine e întârziatul. Acum 3 ani am făcut o operație la ochi și toți știau că sunt in concediu de boală 3 săptămâni. Am avut în a doua săptămână o bronșită urâtă, nu m-a intrebat unul de sănătate, am făcut 3-4 zile chiar nașpa. Partea aiurea e că eu lucrez în spital și toată ziua suntem împreună, ieșim la o cafea, la o pizza, la un shopping etc….dar când nu ești la muncă, parcă dispare latul uman al nostru😟. Așa că tot familia rămâne , dacă ești fericit să o ai și să ai un raport bun…inclus evident soțul/prietenul/logodnicul(+variantele la feminin). Sau să ai ălea 2 persoane de contact. Nu știu dacă toți le au!☹ Trist, dar cred ca suntem foarte deschiși pe rețelele de socializare, dar foarte închiși în viața de zi cu zi. Cum zicea cineva mai sus, online-ul ne-a apropiat, dar, straniu, ne-a făcut și singuri.
Comentariu beton!20
Singuri ne naștem, singuri murim….Viaţa nu are happy-end!
Comentariu beton!20
Ne-am trezit năuciți în noapte, telefonul suna insistent, pendula arăta vreo ora 2. Era o cunoștință, o tipă, avusese un accident auto, nu erau victime dar mașina ei era în gârlă, la scăldat. Nu insist cu tevatura de după apel, însă ulterior ne-a povestit femeia, care nu avea rude deloc în oraș, cum își luase agenda la rând și sunase întâi la cei care, chipurile, îi erau mai apropiați. Nimeni, nimic. Unul nu i-a răspuns, altul s-a scuzat că diverse, altul i-a dat un sfat de bine, să stea și să aștepte poliția, că rezolvă ei tot. Și asta în timp ce, din punctul meu de vedere, tot ce își dorea ea era un om aproape, doar atât, știți ce zic? Un om care să te ajute să te vindeci. De tristețe, de dezamăgire, de spaimă, de frig sau foame, de boală, de închipuiri nătânge. Poate să nu spună nimic, poate să nu facă nimic, doar să fie.
Da, murim singuri, însă mie mi se pare extrem de trist să murim, deja uitați. Nici nu știu ce aș mai putea adăuga.
Comentariu beton!59
Am un prieten care locuiește singur (ca și mine, dealtfel). Mai acum vreo doi ani a avut ceva probleme de sănătate și noi cei puțini din cercul lui de prieteni (vreo 4-5 oameni) am reținut chestia asta.
Mai anul trecut în toamnă m-a sunat o prietenă comună să văd ce e cu el, că a tot încercat în decurs de o zi să dea de el la telefon și nu i-a răspuns. Am început să-l sun și eu cu același rezultat. Dar, stând aproape, i-am făcut omului o vizită. N-a răspuns nici la interfon (mașina era în parcare) și m-a făcut să fac noapte albă din cauza îngrijorărilor. Oscilam între a suna la poliție și a nu suna.
M-a sunat a doua zi, când a văzut zecile de apeluri ca să vadă ce s-a întâmplat. Când l-am întrebat ce e cu el, mi-a spus că se simțise rău (răceală, febră, alte alea), se băgase în pat și n-a mai auzit nimic.
I-am spus că a doua oară când se mai întâmplă asta intru peste el în casă, cu poliția lângă mine.
Și chiar intenționez să mă țin de cuvânt.
Comentariu beton!21
Sincer, eu ma pregatesc psihic pentru treaba asta. Ma astept sa mi se intample si mie, pentru ca mama si fiica-mea sunt singurele carora le pasa cu adevarat de mine. Dar sa fiu optimista: poate mor in accident 😆
Dacă eu nu sun, nu mă prea sună nimeni. Nici sora, nici mama. Eu am timp(!), ele nu. Sunt ocupate. Așa că am zile când nici eu nu mai sun. De durere, de supărare, de dragoste care nu primește același răspuns. Și te întrebi iar și iar de ce nu te caută. Tu știi că le-ai fost alături, le ierți iar și suni. Pe ele, nu pe străini, că lor oricum nu le pasă. Depresie? Nu. Simplă condiție umană. Avem timp de noi, de noi, de noi. Alergăm după vânt și vrem să fie cineva lângă noi când murim, căci ne sperie foarte tare ideea că ajungem să fim siliți să trecem acest prag al morții fără să plângă cineva la capul nostru. Deșertăciune, toate sunt deșertăciune….
Dumnezeu să o ierte pe Cristina Țopescu.
Comentariu beton!26
ce faci vasilescule? s-a uitat cetinache urat la tine si ai sters comentarii publicate dar care nu erau pe gustul „maestrului”? m-ai da sfaturi despre cum sa ai oua si coloana vertebrala, despre cum sa fii barbat d-astea – LOL
Boss, habar nu am ce zici. Dar e ok, tu dă-i înainte, ceartă-mă ‘bărbătește” de sub pseudonim.
serios? doar scuza asta jenanta ai „produs”? au trecut doar cateva zile si deja nu mai stii despre ce este vorba? asta ai ca „rezolutie” anul asta?
PS1: eu nu te cert, doar OBSERV. daca te-as certa inseamna ca mi-ar pasa, ceea ce este fals.
PS2: de ce aveti voi (blogarimea) „foamea” asta dupa date (IP-uri si adrese de e-mail in varianta „scurta” la care unii au adaugat si sondaje despre varsta, ocupatie, nr. copii si alte date)? Cu ce ajuta asta la schimbul de idei de pe un blog?
Ba se poate, din pacate… Nu vreau sa o fac pe victima, dar, pe mine, de exemplu, nu m-a cautat nimeni 2 saptamani cat am fost libera dupa Craciun.. Am primit doar mesaje de complezenta, la care nici nu m-am mai sinchisit sa raspund… Prietene am doar 2 – fiecare cu familia ei, cu timpul ei… Cunostinte sa se intereseze de noi… Nein…Familie – doar parintii care sunt inca in viata… Dar cand s-or duce si ei? Diferenta este ca eu am un copil si sper sa nu uite de mine cand o creste mare…
Dar în restul timpului ai o relație cu prietenele acelea? Vă căutați, ieșiți doar voi, fetele, la povești? Uite, eu n-am reușit să mă văd cu o prietenă bună în vacanța asta, deși am încercat să ne sincronizăm dar nu s-a putut și asta nu înseamnă că am uitat de ea.
Că, până la urmă, toți avem timpul nostru și familia noastră, dar asta nu înseamnă să nu țin legătura constant cu prietenele mele, chiar dacă doar niște mesaje când nu avem timp de ieșit.
De „cunoștințe” mie nu-mi pasă. Doar de familie și cei câtiva prieteni.
Am incercat sa le invit… Raspunsul a fost scurt „am program cu ai mei”…
e bine sa respecti intimitatea oamenilor , sa nu te duci peste ei ,
Sigure că da, doar că nu are intimitatea legătură cu cazul de față.
„Carpe diem”…
Moartea este două feluri: așteptată și neașteptată. Atunci când știi că o persoană urmează să moară, parcă durerea nu mai este atât de mare. Te obișnuiești cu gândul. Accepți. Sau, mai bine spus, înveți să accepți. În schimb, în cazul morții prin surprindere, ești obligat să accepți. Jocul cu moartea face parte din viața noastră. De multe ori habar nu avem că Îngerul Negru este prin preajmă. Îi mai simți, din când în când, izul dulceag cum îți suflă prin nas. Și ție nu-ți pasă! Ești încă tânăr și ți se pare că viața ți-a oferit un contract în alb. Cu durată nelimitată.
Ați observat că, de câte ori începem să ne gândim la moarte, creierul nostru face ce face și o dă în altele? Pentru că nu poate accepta ideea de dispariție. Ideea propriei morți. O poate accepta pe a tuturor celorlalte creiere, dar numai pe a lui nu. Ciudat, nu-i așa?
Moartea este o chestie despre care știm cu toții că nu oferă happy-end. Da, poate cei care au văzut „Meet Joe Black” să aibă o altă părere. Nu, prieteni, moartea se furișează și te înhață atunci când vrea ea. Că o mai ajutăm și noi, asta este o altă poveste. Că îi hrănim hăul cu țigări, băutură, nopți nedormite, stres și altele…
Moartea unui om este o chestie deprimantă. Nasoală. Mai ales pentru cei care îl știau. Lasă un gol. Care nu se umple niciodată. Am cunoscut Moartea la 6 ani. Stătea pe o masă banală, într-o curte, la țară. În jurul ei se învârteau oameni. Era pe corpul unei femei pe care o strigăm atunci „mama”. Nu era mama mea, dar așa o percepeam. Era cea mai bună prietenă a mamei mele. A sfârșit în urma unui avort. Ceaușescu își dorea mai mulți copii. Ea, nu. Îi ajungeau cei doi pe care îi avea. Avea o viață nasoală: bătăi, gelozie, alungat de acasă… . Probabil că moartea a venit ca o alinare. Când au despicat-o cei de la ML am urlat ca un câine turbat. Îmi despicau mama…nu am cum să o uit…nici nu vreau…
Am citit „Pe ulița copilăriei”…credeam până în acel moment că bunicii, părinții, frate-meu și toți cei dragi vor trăi pentru totdeauna. În noaptea în care am citit cartea, am plâns. Am înțeles că nimic nu este pentru totdeauna. Ceva s-a schimbat în mine. În mintea mea. Am început să privesc lucrurile altfel. Mai apoi a venit ’89. Nu îi spun revoluție, cu toate că au murit oameni care s-au revoltat pe bune. Am privit morții de acolo ca pe niște jucării aruncate de Moarte în diverse poziții după ce și-a terminat ora de joacă.
Mai apoi, viața m-a adus în diverse jocuri cu moartea…prima dată, în 2004, l-a luat pe bunicu’ matern. Prima piesă pe tabla de război. Într-o noapte, în somn. I-a dat sărutul dulce al uitării până i-a dat sângele pe gură. O moarte așteptată. Fusese operat la sold și n-a mai avut dorința de a lupta. Am luptat eu pentru el, dar nu a fost de ajuns. 6 Ianuarie 2006. Bunica paternă. 60 de ani. Neașteptat. Duminică. La prânz. Infarct. Nu am crezut că a murit până nu am văzut-o pe masă. Am intrat în depresie.
2006, mai târziu. Primăvară. Undeva la miezul nopții. Mă bărbieream în baie. Și atunci am văzut-o în oglindă. M-a prins de gât și am început un dans ciudat. În spirală. Cu multe învârtișuri. Țin minte că am început să alerg prin casă. În zig-zag. Cu inima gata să se spargă. Cine zice că moartea este o chestie simplă, mănâncă rahat! Te piși pe tine, nu de durere, pentru că nu o conștientizezi, ci de FRICĂ! O frică abisală, fără fund și care te devorează… Am scăpat…
2008, bunica maternă. Înainte de Paște. Moarte neașteptată pentru toți. Pentru mine, una așteptată. Moartea își începuse jocul perfid de vreo două săptămâni. I-a dat fatala când a început să îi curgă din picioare conținutul. A fost mortul care nu a fost băgat în biserică pentru că era cald afară și risca să sară capacul de la sicriu. Ea, o persoană care fusese credincioasă toată viață. Morții nu-i pasă de credință sau necredință…
Apoi au urmat oameni dragi…Mihăiță, 36 de ani. Ca un frățior mai mic. Cocktail de hepatite. Nu a știut. A murit la Fundeni. Andreea. 33 de ani. Mamă. Doi copii – David, de 5 anișori și Ema, 2 ani. AVC la analize la Medicover. Se zice că dacă suferi orice atac în spital, șansele de supraviețuire sunt foarte mari. Rahat. Din nou. Morții nu-i pasă de statistici și chestii medicale. Ea se hrănește. Și trebuie să o facă în fiecare zi.
Și câți alții…cel mai recent, Stănel. 47 de ani. Motorist. AVC. 16 ore la Municipalul din Argeș. Procedură incorect executată și transfer întârziat la București. Mort din ghinion. Chiar în timp ce scriu, soția mă anunță că a murit tatăl viitorului cumnat. 48 de ani. Scăpat în 2017 dintr-un accident teribil de mașină. A mers la o endoscopie înainte de Crăciun. A contact Enterococcus faecalis și acum a murit. Nimeni nu o să fie găsit vinovat. La fel cum s-a întâmplat când a fost accidentat pe trecerea de pietoni.
Morții nu-i pasă de nimic. Singur, alături de familie ori de iubit/iubită…te ia când vrea ea. Nu-i pasă de moment. Este momentul ei. Degeaba încercăm să găsim vinovați. Singurul vinovat o să rămână nepedepsit. Pentru eternitate.
„Carpe Diem”!
Comentariu beton!33
Am rămas cam șocat și trist în aceleași timp când am citit că a murit și mai ales că a fost găsită după trei săptămâni.
Nu pot să zic decât Dumnezeu să o odihnească în pace!
În rest sunt cam de acord cu ceea ce a zis @Ionut si @Constantin
E târziu, dar acum am ajuns pe-aici. Măcar am citit toate comentariile.
Tot ce se presupune/spune în mediul online sunt doar ipoteze, speculații. Se va face o anchetă și se va afla cine a cautat-o în real, cum a căutat-o și de ce n-a insistat. Poate pentru că ea nu permitea asta (cum au sugerat vreo 2 persoane mai sus)?
Poate că izolarea ei nu era ceva neobișnuit, poate a mai avut faze din astea iar ea i-a liniștit pe toți cu ”n-am chef de nimeni, vă caut eu”.
Îmi pare rău, îmi plăcea Femeia asta.
Îţi place sau nu: 0 0
Mama a zăcut moartă în casă o zi întreagă. Tata era plecat cu serviciul și venea acasă doar în weekend, uneori la două săptămâni. Joi după amiază au vorbit, ea a spus că se simte obosită și s-a întins în pat (avea tensiune oscilantă, iar vara obosea și când respira). Mai târziu a sunat-o iar. A trimis-o pe soră-sa, care stă la câteva case distanță, să vadă ce se întâmplă, de ce nu răspunde la telefon. S-a dus mătușă-mea de două ori la poartă, în decurs de câteva ore, dar n-a putut să intre pentru că era cățeaua dezlegată și nici dracu` n-avea curaj să se apropie de ea.
A doua zi de dimineață a sunat-o iar. I s-a părut ciudat că nu l-a sunat deloc. A sunat o dată, de două ori, de douăzeci de ori, nimic. Până la urmă a plecat spre casă, lătratul cățelei se auzea de la o poștă, iar mama zăcea întinsă în pat de parcă ar fi dormit. Făcuse infarct în somn…
Au trecut doi ani jumate de atunci și tot nu pot să mă iert, și poate n-am să mă iert niciodată că n-am văzut semnalele, că n-am sunat-o mai des pentru că ”să mă mai sune și ea, că-n ultima vreme doar eu am sunat”, pentru că n-am observat că n-a mai intrat pe whatsapp două zile, când în mod normal avea tot timpul un link sau o poză de trimis, pentru că am lăsat-o să se simtă singură.
Tot văd comentarii pe aici cum că n-ar fi ajutat-o cu nimic pe Cristina Țopescu să fie găsită a doua zi după moartea ei, sau la câteva ore. Nu doresc nimănui să simtă vinovăția care mă macină de când a murit mama… Sunt conștientă că nu e nimeni vinovat de moartea ei și că nu puteam face nimic pentru ea dar, pentru numele tâmplarului, la ora la care își dădea duhul eu mă relaxam pe coastă și făceam poze, fără să-mi treacă prin cap că e ceva în neregulă cu ea. Încă mă înfioară gândul că joi noaptea am dormit neîntoarsă, fără să bănuiesc că mama e moartă și singură și că în 24 de ore am să privesc cum i se descompune cadavrul…
Când a ajuns tata acasă, cățeaua urla și sărea sub geamul camerei în simțise pentru ultima dată bătăile inimii mamei. Și era doar una. Își poate imagina cineva câtă gălăgie au făcut cinci câini sau câți avea Cristina Țopescu? Mi-e greu să cred că nici măcar un vecin n-a fost deranjat de urletele lor. Nu e nimic altceva decât nepăsare, dezumanizare…
Comentariu beton!23
Alina, îmi pare rău pentru mama ta și pentru tine că ai rămas cu remușcări. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Iartă-te și tu pentru ceea ce crezi că ai fi putut face și nu ai făcut!
Câinii…iată un aspect de dezbătut. Oamenii, în special, cei singuri își iau câini, ca să le țină companie sau să-i apere…Bun! Dar niciun câine nu este în stare să dea un prim ajutor ori să sune la Salvare! Și 2: cine intră într-o casă în care sunt câini?
Cum am înțeles, pe 28 decembrie, Cristina a trimis un mesaj vocal pe whatsapp unui prieten, îl ruga în legatură cu niște câini de ajutat. Apoi spunea că i se încleștează gura și că respiră rău. A continuat: nu-s genul care să cheme Salvarea. Și apoi, cine ar intra în casa asta cu 8 câini?
Eu mă întreb în legătură cu prietenul ăsta. Ce a făcut când a ascultat mesajul? Nu era firesc să se intereseze imediat de Cristina, să cheme Salvarea pentru ea? Să încerce rapid să o contacteze? Mesajul ei era destul de clar: nu se simțea bine! Probabil că în noaptea aia a și murit.
Tu spui că au făcut gălăgie câinii și că vecinii auzeau. Nu știu cum e casa ei, câinii erau în casă, Nu știu la ce distanță stau vecinii. Sigur că gălăgia a 8 câini trezește un cartier întreg! Dar au făcut gălăgie?
GMT, îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Cât despre câini… dacă ea l-a rugat să aibă grijă de câini, înseamnă că s-a bazat pe faptul că se poate apropia de ei. N-aveau cum să nu facă gălăgie dacă le era foame și stăpâna zăcea moartă lângă ei.
Eu am un câine și o cățea, care e spaima vecinilor 🙂 Chiar am discutat cu o vecină și am întrebat-o: dacă mi s-ar întâmpla ceva și aș fi singură acasă, ar veni să vadă ce e cu mine? Mi-a zis că da, nici n-ar sta pe gânduri. Cum, nu ți-ar mai fi frică de cățea? Mi-a spus că, în momentele alea, niște mușcături ar fi ultima ei grijă. Și nu suntem prietene la cataramă să ne dăm sufletul una pentru alta sau ceva 😀 Dar când simți că un om e în pericol, primul instinct e acela de a-l ajuta.
Bănuiesc că, dacă prietenul respectiv ar fi chemat Salvarea, le-ar fi spus că în casă sunt opt câini și ar fi știut oamenii ce să facă. Dar n-a fost să fie…
Citesc știrile, tv-ul e plin, oamenii dezbat, zi nasoală. Dimineața asta mă blochează, fiindcă nu știu unde să mă duc cu gândul: la cei de-i ocărăsc pe ăia de se dau prieteni cu doamna Țopescu, la cei care sunt șocați, la cei care spun câte ceva, doar-doar mai atenuează din propriul șoc, nu știu, dar toată ziua îmi răsucește viața pe toate părțile, și îmi repune melodia aia uitată, cum că moartea face parte din viață, și lalala, ce bine e în viață dar se va sfârși cu o moartea, care face parte din viață, și singurătatea, și tristețea, și prietenii, și toate cele, de nu mai știu ce să zic. Nu știu, pentru că – doar cazul meu, poate – mi se pare tabu să știu că oameni pe care îi vezi zâmbind și vorbind la tv să dispară…oameni ca mine, da, știu, e la ordinea zilei! Dar uimirea mea este prinsă cu garda jos când apar cazurile acestea. Pur și simplu nu pot să încropesc imaginea. Însă – deși am zis că am terminat cu părerile personale – aș vrea să spun, în acest spațiu permisiv, că sunt oameni care aleg deliberat singurătatea. Nu știu de ce , dezamăgiri, maturizare rapidă, lipsa așteptărilor! Nu știu! Dar acceptă și creează un zid între ei și ceilalți, asumat. Multă lume spune că ce au făcut prietenii, că una, că alta. Nu știu…Ce prieteni? Cei de pe facebook sunt cei care validează, înfierează, râd sau plâng din vârful degetului, fără a ști foarte multe despre tine. Toți ne asumăm asta. Vă zic, am foarte puțini oameni cu care vorbesc zilnic, adică la modul serios, ce faci, ești bine, ori dacă această întrebare nu are răspuns să îl ia grija. Foarte puțini, dar am. La o adică, mor cu prietenii la căpătâi. Dar oricum mor. Asta e altă discuție. Însă știu oameni pentru care discreția, dezamăgirile, tot-ce-era-de-văzut-făcut s-au întâmplat, și atunci pun o barieră, nu vor decât să fie lăsați în pace nu au nevoie de martori la suferința finală. De aceea mă gândesc la faptul că mulți care sunt întristați de moartea singuratică a cuiva nu respectă, de fapt, deloc dorința aceluia de a fi lăsat în pace. Poate e doar o chestiune de opțiune! Poate așa a hotărât omul ăla să fie! Nu povară, nu halimai, nu nimic! Doar o părăsire discretă a scenei! Nu știu cum să înțeleg altfel ziua de azi, decât că ar trebui, poate să ne gândim că totul este o chestiune de opțiune, și respect pentru o decizie.
Când am aflat aseară despre Cristina Țopescu, îmi pare rău, sunt egoistă, m-am gândit la mine și la ce mi s-a întâmplat în decembrie. Am făcut o mirobolantă infecție în gât care m-a dat peste cap. Teoretic, eu trebuia să stau în concediu medical, dar din X motive n-am putut. Sunt profă și dirigintă și la noi ultimele două săptămâni de școală, sunt de comă în general, iar în decembrie trecut, din motive de bucatărie internă, au fost de film de horror. Deci, în niciun caz, nu puteam să stau acasă ca oamenii normali, să mă recuperez. Încheiat medii, Gigel ar vrea să mai fie evaluat pentru că vrea să promoveze…ș.a. Bun, am luat eu antibioticele date de doctor, dar fizic eram o epavă pentru că nu puteam dormi decât 3-4 ore pe noapte și alea cu întreruperi din cauza tusei. Și stres, și navetă, și altele. Bun, două săptămâni, (pentru nici acum nu-mi dau seama cum am reușit să supraviețuiesc în public în halul în care eram) n-am postat nimic pe Facebook, în condițiile în care postam zilnic măcar o dudă-două sau o distribuire. N-am mulți prieteni pe Facebook pentru că nu sunt genul cu cota de prieteni de Facebook la hectar, pentru că eu chiar vreau să văd/citesc oameni interesanți. Vrea 180. Pe acolo. Cei mai mulți, totuși cam fantome, așa. Să zicem un grup de 20-30 cu care interacționez des și foarte des. Și din ei, o singură prietenă m-a dat dispărută, ceea ce mi s-a părut emoționant cumva, că dintr-un grup atât de mic, măcar un om s-a gândit că nu sunt în regulă. Nu m-am supărat pe restul, pentru că oricum suntem cumva străini. Dezamăgită am fost de, să le zicem prietenii din viața reală, cu care socializez pe bune. O cafea, un film, un suc. Un singur amic m-a reperat după Anul Nou și săracul voia să vină la mine. Eu nu mă reparasem deloc și nu-mi era bine, dar am avut-o pe mama care a avut grijă de mine. Și care mă suna din două în două ore să mă verifice când plecam de acasă. Nu exagerez. Dacă mi-e rău, dacă una, dacă alta. Na, își făcea griji. Ei, dacă nu era mama, clar nu era de bine pentru mine. Și cumva m-a durut treaba cu prietenii din viața reală căci eu îi mai întrebam de sănătate. Eu am fost într-o situație urâtă și când am primit de la unii dintre ei pe mess felicitări din acelea de Crăciun cu ”Fie ca…”‘ m-au apucat năbădăile pentru că eu nu valoram nici 5 minute de telefon. Așa că sunt hotărâtă să le dau block din viața mea. E aiurea să simți că nu valorezi nici măcar cât un apel telefonic.
Comentariu beton!15
Cred ca depinde cat de apropiat esti de acea persoana si cat de bine o cunosti. Eu am o prietena din copilarie. Acea persoana de ceva timp mai iese de pe facebook. Si-l dezactiveaza. Apoi instagram. Orice canal online. Si dupa aceea revine dupa cateva luni inapoi. De vorbit nu vorbim des ca suntem cu job-uri diferite (ea lucreaza noaptea cu ceva firma din america si ziua doarme iar eu sunt invers), deci nu ne intercalam la program. Deci vorbim mai rar. La inceput mi s-a parut ciudat si m-am ingrijorat dar atata timp, in antisocialul ei, imi mai raspundea la telefon iar parintii stiau de ea si de cum actioneaza, nu mi-am mai facut griji.
Si mie mi s-a parut foarte ciudat faptul ca vecina s-a alarmat dupa 3 saptamani, in conditiile in care avea caini si parca statea la bloc? Nu s-o fi gandit nimeni de ce se aud din casa latraturi/schelalaituri si nu i-a scos afara? Nu stiu..
Prietenii mai apropiati clar ii caut. Adica nu las sa treaca timpul, evident ca ma ingrijorez daca nu ii sta in fire.
Cel mai bine in acest caz ar fi sa vorbeasca prietenii Cristinei Topescu. S-au vehiculat pe internet destule marturii ale cunostintelor si cam toti ziceau aceeasi chestie: ca asa facea. Iesea de sub radar o perioada si reiesea.
Oricum ar fi. Mie mi se pare trist sa ramai singur, cu cainii in casa. Si apoi sa mori asa.