Că s-a hotărât nesimțitul ăla de Piedone să candideze din nou la primăria sectorului patru (pe principiul „hoțul neprins e negustor cinstit”), m-a mirat și nu prea. Dar să mai văd și chestia asta de mai jos, deja e prea mult:

Piedone – un primar care pana la #Colectiv a fost foarte apreciat de catre locuitorii din Sectorul 4. Un primar capabil, care facuse din sectorul sau o oaza de bun gust, bun simt si civilizatie. Totusi, asa cum se intampla deseori in viata, a fost suficienta o singura scanteie pentru ca adversarii politici sa profite de ea si sa aprinda flacara prigoanei publice impotriva lui Piedone. Acesta a si fost retinut intre timp, eliberat (ne-am fi mirat sa existe dovezi ale vinovatiei sale si ne vom explica mai jos de ce), a declarat public ca nu mai vrea sa aiba de-a face cu politica si acum s-a razgandit si doreste sa candideze din nou. Nimic neobisnuit pentru politica romaneasca…razgandeli au fost destule. (sursa)

Aș vrea să-i spun tâmpitului care a scris lăbăreala asta că eu chiar sunt un locuitor al sectorului patru al Capitalei. Nu de mult, doar de vreo cinsprezece ani. Și nu l-am apreciat pe Piedone nici înainte, cu atât mai puțin nici după, ce s-a întâmplat în Colectiv.

Nici când am stat lângă el și fiu-său la coadă la spălat mașina și i-am auzit vorbind numai manelisme despre motoare, cauciucuri și cai putere.

Nici când alergam aproape în fiecare seară în parcul Tineretului și-mi rupeam gleznele pe jumătatea de parc în care iluminatul public lipsește cu desăvârșire.

Nici când s-a construit, în față la „Budapesta”, cea mai kitchoasă fântână arteziană pe care ochii mei au văzut-o în viața asta. Ceva îngrozitor, cu multe culori, care tinde să-ți ardă retina dacă nu strângi repede pleoapele.

Nici când am citit că are o colecție de mașini de epocă, pe care le-a achiziționat, cu sudoarea frunții, din salariul lui de bugetar.

Nici când s-a refăcut trotuarul de pe Bulevardul Dimitrie Cantemir și, după ce a arătat cât de cât uman, a mai trebuit spart și refăcut de încă trei ori, pentru că trebuiau reamenajate rețelele de apă, gaz și fibră optică.

Nici când s-au montat băncuțe, pe marginea aceluiași bulevard, cu fața spre trafic, lângă carosabil. Pentru că, se știe, nu există placere mai mare decât aceea de a sta să te uiți la coloanele nesfârșite de mașini, în timp ce inspiri cu nesaț gaze de eșapament. Nu mai știu de câți ani au apărut băncile astea, dar știu sigur că n-am văzut vreodată pe cineva stând pe ele.

Nici când ies dimineața pe balcon și văd casa de vis-a-vis, părăsită și nelocuibilă, cum stă să se prăbușeasă. Prin crăpăturile pereților ei poate să intre lejer o pisică gestantă. Și n-am nicio îndoială că până la urmă o să cadă. Casa, nu pisica. Dacă o să moară cineva, bine, dacă nu, iarăși bine. Cum ne-o fi norocul.

Mai am exemple. Dar mi-e și silă și lene să mi le amintesc. Așa că o să mă rezum doar la un simplu: hai, sictir! (am vrut să zic „sugi pula”, dar mi-a fost teamă să nu-mi ia îndemnul în serios)

P.S. Exact când scriam textul de mai sus, azi-noapte, am auzit la tv că s-a dat o hotărâre judecătorească definitivă prin care i se interzice lui Piedone să mai candideze. Slavă Marelui Manitou că mai există o brumă de bun simț printre magistrați.

P.P.S. Citiți și articolul ăsta. O să vă placă.

mihai_vasilescu_piedone_masina